Nimic nu lauda si iubeste atata Dumnezeu ca sufletul bland, smerit si recunoscator

Viata celui intre sfinti Parintele nostru Ioan Gura de Aur, Patriarhul Constantinopolului

(13 noiembrie)

Luminatorul si dascalul lumii, stilpul si intarirea Bisericii, propovaduitorul pocaintei, Sfintul Ioan Gura de Aur, s-a nascut in Antiohia Siriei, din parinti necredinciosi, care tineau de credinta cea elineasca, insa slaviti si bogati. Tatal lui era voievod si se numea Secund, iar mama sa, Antuza.

din Vietile Sfintilor

Cind a venit in virsta, a fost dat de parintii sai la invatatura intelepciunii elinesti, lui Libanie sofistul si lui Andagratie filosoful. Si fiind inca tinar, a inceput a pricepe mai bine decit cei batrini, inteleptindu-l pe el Duhul Sfint. Pentru ca el, cunoscind pe Unul adevaratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepadat credinta elineasca si, alergind la prea sfintitul Meletie, care pastorea in acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dinsul Sfintul Botez.

Dupa aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat si pe parintii lui cu lumina sfintei credinte, nelasindu-i a rataci in intunericul necredintei, pe aceia care au nascut pe un luminator ca acesta. Iar dupa primirea Sfintului Botez, voievodul Secund, tatal Sfintului Ioan, vietuind nu multa vreme, s-a dus catre Domnul, la cea mai buna viata. Iar Antuza, mama Sfintului Ioan, a ramas vaduva foarte de tinara, avind mai putin de douazeci de ani de la nasterea sa.

Sfintul Ioan, ajungind la virsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena si in scurta vreme a covirsit cu intelepciunea pe cei mai virstnici decit el si pe multi filosofi care erau acolo. Pentru ca el, primind toate invataturile elinesti, s-a facut filosof ales si orator cu cuvint preadulce. Acolo in Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind marirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, graind de rau despre dinsul. Pe acest filosof Sfintul Ioan l-a invins inaintea tuturor cu cuvinte intelepte si de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinta in Hristos si, in acest chip, impreuna cu dinsul, si pe alti multi.

Astfel, cind Antimie disputa cu Sfintul Ioan, a inceput a grai cuvinte de hula asupra Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, indata a venit asupra lui un duh necurat si a inceput a-l munci pe el. Asa ca, Antimie, cazind la pamint, se tavalea si isi intorcea ochii si gura si scotea spume din gura lui. Toti cei ce erau de fata s-au spaimintat foarte si multi voiau sa fuga de frica; apoi au rugat pe Sfintul Ioan ca sa miluiasca pe cel indracit si sa-l vindece. Iar Sfintul a raspuns: “De nu se va pocai si nu va crede in Hristos Dumnezeu, pe Care L-a hulit, nu se va vindeca”. Si indata Antimie a strigat, zicind: “Marturisesc ca nu este alt Dumnezeu nici in cer nici pe pamint, afara de cel crestinesc, in care crede prea inteleptul Ioan”.

Acestea zicind, a iesit dintr-insul duhul cel necurat si a stat sanatos pe picioarele sale. Tot poporul, vazind o minune ca aceasta, a strigat: “Mare este Dumnezeul crestinilor, Care face astfel de minuni!” Iar Sfintul Ioan, certindu-l sa nu mai huleasca pe Fiul lui Dumnezeu si invatindu-l credinta cea adevarata, l-a trimis la episcopul cetatii. Deci, Antimie s-a botezat impreuna cu toata casa sa si multi din cetatenii cei cinstiti au crezut in Hristos si s-au botezat.

Episcopul, instiintindu-se ca prin Ioan s-a facut una ca aceasta, adica intoarcerea elinilor catre Hristos, a gindit sa-l sfinteasca spre slujba Bisericii si sa-l tina la Atena, pentru ca sa primeasca dupa dinsul scaunul arhieresc, fiindca el acum imbatrinise. Intelegind aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns si a venit la patria sa in Antiohia.

Deci, trecind cu vederea toata desertaciunea lumii acesteia, marirea cea desarta si mindria vietii, a cugetat sa primeasca viata monahiceasca cea smerita si in chip ingeresc sa slujeasca lui Dumnezeu, avind indemnator spre aceasta pe un prieten al sau de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescind impreuna si avind aceiasi dascali, aveau mare dragoste unul fata de altul, pentru ca erau amindoi de acelasi obicei si de un suflet.

Vasile, imbracindu-se mai intii in chipul calugaresc, a sfatuit si pe prietenul sau Ioan sa-si aleaga aceasta viata, al carui sfat bun ascultindu-l Ioan, a voit indata sa mearga la o minastire si sa se faca monah. Dar a fost oprit de mama sa pina la o vreme, pentru ca ea, intelegind scopul fiului sau Ioan, a inceput cu lacrimi a grai catre dinsul:

“O, fiule, eu nu m-am veselit mult impreuna cu tatal tau, de la a carui moarte tu ai ramas orfan si eu vaduva, caci asa a voit Dumnezeu. Si nimic n-a putut sa ma induplece catre a doua nunta si a aduce un alt barbat in casa tatalui tau, ci am trecut prin viforul nevoilor si prin focul vaduviei, cu purtarea de grija a lui Dumnezeu. Rabdind toate cu ajutorul Lui, m-am mingiiat cu privirea fetei tale, cea asemenea cu fata tatalui tau, simtind mare usurare. Apoi averea tatalui tau n-am prapadit-o in nevoia vaduviei, ci am pastrat-o intreaga spre trebuinta vietii tale. Deci, te rog, fiule, nu ma arunca in a doua vaduvie, iar tinguirea ce mi s-a potolit dupa tatal tau n-o mai innoi iarasi cu plecarea ta. Ci asteapta moartea mea, pe care o doresc sa fie degraba, iar dupa ce ma vei ingropa pe mine linga oasele tatalui tau, atunci vei face cum vei voi. Acum insa, rabda putin si ramii impreuna cu mine, pina cind sint inca intre cei vii”. Acestea si altele asemenea graind mama catre Ioan, l-a induplecat sa nu o lase.

In acea vreme a venit in Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a facut pe Sfintul Ioan anagnost si a petrecut in acea rinduiala trei ani.

Dupa aceasta a murit mama sa, pe care ingropind-o, indata a impartit toata averea sa celor ce aveau trebuinta, iar robilor si roabelor le-a daruit libertatea. Apoi, lasind toate rudele sale si pe prieteni, s-a dus la o minastire si s-a facut monah, slujind Domnului ziua si noaptea in multe osteneli si nevointe. Acolo a scris si carti pentru preotie si pentru smerenia inimii, precum si o epistola catre Teodor, monahul cel cazut, plina de mult folos; pentru ca avea de la Dumnezeu darul invataturii si darul Sfintului Duh, care a lucrat prin Apostoli si care s-a descoperit unuia dintre monahii cei nevoitori, cu numele Isihie, care vietuia in aceeasi minastire. Isihie, fiind batrin si desavirsit in bunatati, era mai inainte vazator.

Intr-o noapte, nedormind el si rugindu-se, a fost rapit cu mintea si a vazut o vedenie ca aceasta: “Doi barbati luminati, coborindu-se din cer, imbracati in haine albe si stralucind ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde isi facea rugaciunile sale; unul dintre dinsii tinea o hirtie scrisa, iar altul niste chei. Dar Ioan, vazindu-i pe dinsii, s-a temut si s-a inchinat lor pina la pamint. Iar ei, luindu-l de mina, l-au sculat zicind: “Nadajduieste si nu te teme!” Dar Ioan a zis catre dinsii: “Cine sinteti voi, domnii mei?” Iar ei i-au raspuns: “Nu te teme, barbatul doririlor celor bune, noule Daniile, intru care bine a voit a locui Duhul cel Sfint, pentru curatenia inimii tale; caci sintem trimisi la tine de Marele Invatator si Mintuitorul nostru Iisus Hristos”.

Zicind aceasta, cel dintii, intinzindu-si mina, i-a dat hirtia, zicind: “Primeste hirtia aceasta din mina mea, ca eu sint Ioan cel care m-am rezemat de pieptul Domnului la Cina cea de Taina si de acolo am scos dumnezeiestile descoperiri. Domnul iti da si tie a cunoaste toate adincurile intelepciunii, pentru ca sa hranesti pe oameni, nu cu invatatura hranei celei trecatoare, ci ca sa astupi cu cuvintele gurii tale, gurile ereticilor si ale iudeilor, care graiesc faradelege asupra Dumnezeului nostru”.

Apoi, intinzind si celalalt mina, i-a dat cheile, zicind: “Primeste aceasta, caci eu sint Petru, caruia imi sint incredintate cheile imparatiei, si iti da si tie Domnul cheile Sfintelor Biserici si, pe care-l vei lega sa fie legat, iar pe care-l vei dezlega, sa fie dezlegat”.

Fericitul Ioan, iarasi plecindu-si genunchii, s-a inchinat lor, zicind: “Cine sint eu, ca sa indraznesc a primi si a purta niste slujbe mari si infricosate ca acestea, fiind pacatos si mai prost decit toti oamenii?” Iar Sfintii Apostoli care se aratasera, iarasi l-au prins de mina dreapta si l-au ridicat, zicind: “Stai pe picioare, imbarbateaza-te si te intareste si fa cele poruncite tie; apoi nu tainui darul cel dat tie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfintirea si intarirea poporului Sau, pentru care si-a varsat singele ca sa-l mintuiasca din inselaciune. Graieste cuvintul lui Dumnezeu fara indoire, adu-ti aminte de Domnul Care a zis: Nu te teme turma mica, caci a binevoit Tatal vostru a va da voua imparatia. Deci, nici tu, nu te teme, pentru ca a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinti prin tine multe suflete si a le aduce la cunostinta Sa. Si o sa ai multe nevoi si necazuri pentru dreptate; dar sa rabzi ca un diamant tare, pentru ca asa vei mosteni Imparatia lui Dumnezeu”.

Acestea zicind, l-au insemnat cu semnul Crucii si, dindu-i sarutare intru Domnul, s-au dus. Iar cuviosul Isihie, vazind aceasta, a spus si altor frati iscusiti si aceia, se minunau slavind pe Dumnezeu. Apoi Isihie le-a poruncit sa nu spuna altora, ca nu cumva sa afle Ioan si sa se duca de la dinsii si astfel sa fie lipsiti de o vietuire impreuna cu acest mare placut al lui Dumnezeu.

Fericitul Ioan, nelenevindu-se de mintuirea sa nici de a altora, se ostenea in lucru si in cuvint, bine nevoindu-se si pe altii invatindu-i la aceasta. Apoi si pe cei lenesi desteptindu-i ca sa alerge catre cer, ii invata sa-si omoare patimile, iar trupurile sa le supuna duhului. Dupa aceea, fericitul a facut multe minuni, ostenindu-se in minastire cu placere de Dumnezeu.

Unui barbat din Antiohia, care era bogat si de neam bun, i se imbolnavise jumatatea capului, incit, de mare durere, i-a iesit ochiul cel drept; si dind multa avere la doctori iscusiti, n-a aflat folos de la ei. Acela, auzind de Sfintul Ioan, a venit la dinsul in minastire si apropiindu-se, a imbratisat picioarele lui, sarutindu-le si cerind tamaduire. Iar Sfintul a zis: “Niste boli ca acestea vin oamenilor pentru pacatele lor si pentru imputinarea credintei catre Hristos. Deci, daca crezi din tot sufletul tau ca Hristos este puternic a te vindeca si daca te vei departa de la faptele rele, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu”. Omul a raspuns: “Cred, parinte, si voi face toate cele ce-mi vei porunci”.

Acestea zicind, a apucat haina fericitului Ioan si a pus-o pe capul sau si pe ochiul cel bolnav. Atunci, indata a incetat durerea, s-a asezat ochiul la locul sau, precum era inainte, si s-a facut sanatos ca si cum n-ar fi fost niciodata bolnav; apoi s-a dus la casa sa, slavind pe Dumnezeu.

La fel si un alt om cu numele Arhelae, care era mai marele cetatii Antiohiei, avind lepra pe fruntea sa, a alergat la Sfintul Ioan cerind tamaduire. Invatindu-l Sfintul din destul, i-a poruncit sa se spele pe frunte cu apa, din care beau fratii in minastire. Aceasta facind, indata s-a curatit de lepra; si lasind lumea, s-a facut calugar.

Un altul cu numele Evclie, avind ochiul drept orb din copilarie, a venit la minastirea aceea unde petrecea fericitul Ioan si a primit acolo chipul monahicesc. Aceluia i-a zis Sfintul Ioan: “Frate, Dumnezeu sa te tamaduiasca pe tine si sa-ti lumineze ochii cei sufletesti si trupesti”. Acestea zicind Sfintul, indata s-a deschis ochiul celui orb si vedea luminat. Acestea vazind fratii, se minunau si ziceau: “Cu adevarat, Ioan este robul lui Dumnezeu si Duhul Sfint vietuieste intr-insul”.

O femeie, cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnava, a rugat pe barbatul sau sa o duca la Sfintul Ioan. Si asezind-o barbatul pe asin, a mers cu dinsa la minastire. Apoi, lasind-o la poarta, a intrat singur la Sfintul, rugindu-l sa tamaduiasca pe femeie de neputinta ei. Iar Ioan i-a zis barbatului aceluia: “Mergi si spune sotiei tale sa inceteze cu rautatea naravului sau si cu asprimea ce o are asupra slugilor si a slujnicelor, stiind ca si ea este facuta din aceeasi tina; apoi, sa se ingrijeasca de sufletul sau, dind milostenie saracilor si nelasind rugaciunile ce se cuvin a le face; dupa aceea, sa va infrinati si sa va paziti in curatie in zilele cele sfinte si de post, caci Dumnezeu ii va da tamaduire”.

Deci, mergind barbatul, a spus femeii sale cele ce auzise de la Sfintul; iar ea a fagaduit cu toata osirdia, ca va pazi toate cele poruncite, pina la rasuflarea ei cea de pe urma. Apoi, s-a intors barbatul la Sfintul spunindu-i fagaduinta femeii sale. Atunci Sfintul a zis: “Mergeti cu pace, caci acum a tamaduit-o pe ea Domnul”. Si ducindu-se barbatul, a aflat pe femeia sa tamaduita; apoi s-au intors la casa lor cu bucurie, slavind pe Dumnezeu.

In acea vreme era in partile acelea un leu foarte cumplit care vatama pe oameni si pe dobitoace. Si de multe ori se aduna poporul cu arme si cu sageti pindind sa-l ucida, dar nimic nu foloseau, caci fiara, iesind din dumbrava, navalea asupra lor cu turbare si pe multi dintr-insii ii sfisia, iar altii abia scapau raniti; pe altii ranindu-i ii ducea vii in culcusul sau si acolo ii minca.

Pentru aceasta poporul a vestit pe Sfintul Ioan si l-a rugat ca sa-i ajute cu rugaciunile sale. Iar el le-a dat o cruce de lemn, poruncindu-le sa o infinga in locul de unde iesea fiara. Deci mergind, au infipt crucea acolo, dupa porunca Sfintului, si s-au dus. Iar dupa citeva zile, vazind poporul ca nu se mai arata fiara, au mers la cruce si au aflat pe leu mort. Vazind aceasta minune s-au bucurat, pentru ca puterea crucii si rugaciunile Sfintului au omorit fiara.

Sfintul Ioan a petrecut in acea minastire patru ani. Apoi, dorind o viata mai linistita, s-a dus pe ascuns de acolo in pustie si, aflind o pestera, s-a salasluit intr-insa si a petrecut acolo doi ani vietuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar dupa doi ani, a racit si s-a imbolnavit asa de rau, incit acolo nu-i era cu putinta a se ingriji de boala sa. Deci, pentru aceasta pricina, a fost silit a lasa pustia si a mers in cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiasca rinduiala si purtare de grija pentru Biserica lui Dumnezeu, ca sa nu fie un luminator ca acesta ascuns sub obroc in pustie si in pestera, ci sa lumineze tuturor in sfesnicul Bisericii.

Deci a binevoit Dumnezeu ca Ioan sa se imbolnaveasca si astfel sa-l scoata din pustie si de la petrecerea cea impreuna cu fiarele, la vietuirea sa impreuna cu oamenii; pentru ca nu numai lui, ci si altora sa fie de folos.

Venind fericitul Ioan la biserica, sfintitul patriarh Meletie l-a primit cu bucurie si i-a dat loc de odihna, poftindu-l sa petreaca impreuna cu dinsul. Apoi in scurta vreme l-a hirotonit diacon si a petrecut in acea slujba cinci ani, impodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vietii sale cea plina de fapte bune si cu scrierile cele de suflet folositoare. Dupa aceasta Sfintul Meletie s-a dus la Constantinopol pentru alegerea ca patriarh a Sfintului Grigorie de Nazianz si acolo s-a savirsit in Domnul.

Ioan, auzind de moartea patriarhului sau, indata a lasat Antiohia si s-a dus la minastirea in care petrecuse mai inainte. Atunci monahii s-au bucurat mult pentru venirea lui Ioan si au facut praznic duhovnicesc, primind de la dinsul obisnuitele invataturi; apoi fericitul a petrecut acolo cinci ani in liniste, cu placere de Dumnezeu.

Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, intr-o noapte stind la rugaciune, i s-a aratat ingerul Domnului, care i-a zis: “Dimineata sa mergi la minastirea in care petrece placutul lui Dumnezeu Ioan si sa-l aduci pe el de acolo in cetate si sa-l hirotonesti preot, pentru ca este vas ales si vrea Dumnezeu ca printr-insul sa intoarca de la ratacire mult popor”. In aceeasi vreme i s-a aratat ingerul si Sfintului Ioan, pe cind isi facea in chilie rugaciunile cele de noapte, poruncindu-i sa mearga impreuna cu Flavian in cetate si sa pri-measca de la dinsul hirotonia.

Deci, facindu-se ziua, a venit patriarhul la minastire si fericitul Ioan a iesit in intimpinarea lui cu toti calugarii. Apoi inchinindu-se, l-au dus in biserica cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvintat. Apoi savirsind patriarhul Sfinta Liturghie, i-a impartasit pe toti cu Dumnezeiestile Taine. La urma, dind fratilor binecuvintare, a luat pe Ioan si l-a dus in cetate, iar monahii toti se tinguiau de despartirea de Ioan.

A doua zi, sosind vremea hirotoniei, cind a pus patriarhul mina sa pe capul lui Ioan, indata s-a aratat un porumbel alb, foarte luminat, zburind deasupra capului Sfintului. Vazindu-le acestea patriarhul Flavian si toti cei ce erau impreuna cu dinsul, s-au inspaimintat si s-au minunat. Apoi a strabatut vestea despre acea minune in toata Antiohia, prin cetatile cele de primprejur si in toata Siria, incit toti cei ce auzeau, ziceau in inimile lor: “Ce poate fi aceasta, ca iata s-a aratat peste dinsul marirea Domnului”.

Sfintul Ioan, fiind hirotonit preot, a inceput mai cu staruinta a se ingriji de mintuirea sufletelor omenesti, adeseori invatind pe popor in biserica. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei si lauda pe fericitul; caci mai inainte de dinsul, pe nimeni nu a vazut in cetatea aceea, nici n-a auzit cindva sa propovaduiasca cuvintul lui Dumnezeu pe de rost, fara carte sau scrisoare, ci el a fost intre dinsii cel dintii si cel mai vestit propovaduitor.

Astfel de cuvinte ieseau din gura lui, incit toti cei ce-l ascultau nu puteau sa se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, multi din cei ce scriau repede, insemnau cuvintele ce le vorbea Sfintul Ioan si le dadeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau invataturile lui la mese si prin tirguri, iar altii invatau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, caci asa era de placut la vorba, ca vestit orator si tuturor invatator iubit, incit nu era nimeni in cetate care sa nu fi dorit a asculta pe Sfintul cind vorbea.

Cind stia poporul ca Ioan are cuvint de spus, toti alergau in biserica cu bucurie, lasind: obladuitorii cetatii judecatile, negustorii afacerile lor, mesterii lucrul din miini, si alergau sa asculte invatatura lui Ioan, sirguindu-se sa nu se pagubeasca de nici un cuvint care iesea din gura lui. Astfel ca cel care n-ar fi auzit invataturile lui cele curgatoare de miere se socotea pagubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dadeau lui. Unii il numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, altii il numeau dulce vorbitor iar altii izvoritor de miere.

Fericitul avea citeodata obicei de scotea cuvinte din adincul intelepciunii, si aceasta o facea mai ales la inceputul preotiei sale, si alcatuia cuvint de invatatura, neinteleasa de oamenii cei neinvatati. Iar odata o femeie, ascultindu-l si cele graite neintelegindu-le, a ridicat glas din popor si a zis catre dinsul: “Invatatorule duhovnicesc sau mai bine sa-ti zic, Ioane Gura de Aur, adincit-ai fintina sfintelor tale invataturi, iar funia mintii noastre este scurta si nu poate sa o ajunga!”

Atunci a zis multimea poporului: “Desi o femeie a zis cuvintul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum inainte Gura de Aur sa fie numit”. Din acea vreme si pina astazi, Gura de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfintul Ioan Gura de Aur a gindit in sine ca nu este de folos a spune catre popor invatatura cu mestesugire de cuvinte. Si de atunci se sirguia sa-si impodobeasca vorba sa nu cu cuvinte ritoricesti, ci simple si invatatoare de obiceiuri frumoase, pentru ca si ascultatorii cei mai neinvatati sa inteleaga si sa aiba folos. Apoi Sfintul Ioan nu numai in cuvint era barbat puternic, ci si in fapta; pentru ca facea si minuni cu puterea lui Hristos, tamaduind pe cei neputinciosi.

O femeie, cu numele Evclia, avea un singur fiu si fiind cuprins de fierbinteala si aproape sa moara, a rugat pe Sfintul Ioan sa-l tamaduiasca. Iar Sfintul, luind apa, a facut semnul Sfintei Cruci de trei ori, in numele Preasfintei Treimi si a stropit cu dinsa pe cel bolnav si indata l-a lasat fierbinteala si, sculindu-se sanatos, s-a inchinat Sfintului.

Era in Antiohia un cirmuitor bogat inselat cu eresul marcionitilor – dupa numele lui Marcion ereticul -, care facea mult rau celor binecredinciosi. Femeia aceluia, cazind intr-o boala cumplita, nici un doctor nu putea s-o vindece. Si, din zi in zi, crescindu-i durerea mai cumplit, a chemat ocirmuitorul pe eretici in casa sa si le-a zis sa ajute femeii lui, rugindu-se pentru sanatatea ei. Iar ei s-au rugat pentru dinsa neincetat trei zile si mai mult, dar nimic n-au folosit.

Dupa aceea a zis femeia catre barbatul sau: “Aud de un preot cu numele Ioan, care vietuieste cu episcopul Flavian, ca este ucenic al lui Hristos si orice cere de la Dumnezeu ii da lui. Deci rogu-te, du-ma la dinsul ca sa se roage pentru tamaduirea mea, caci am auzit ca multe semne face. Iar marcionitii nu-mi ajuta nimic si din aceasta se vadeste credinta lor cea rea. Pentru ca de ar fi fost dreapta credinta lor, le-ar fi ascultat Dumnezeu rugaciunea”.

Ascultind barbatul cuvintele ei, a dus-o la biserica dreptcredinciosilor si neindraznind s-o duca pe ea inauntru, pentru ca era eretic, a asezat-o inaintea bisericii si a trimis la episcopul Flavian si la preotul Ioan, spunindu-le despre venirea sa si despre pricina venirii, ca sa se roage Domnului nostru Iisus Hristos pentru sanatatea femeii sale, care bolea cumplit.

Iesind la dinsii episcopul impreuna cu Ioan au zis: “Daca va veti lepada de eresul vostru si va veti apropia de Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica, veti dobindi mintuire de la Hristos Domnul”. Iar el a fagaduit cu osirdie a se lepada. Si a poruncit Sfintul Ioan sa aduca apa si a rugat pe Flavian ca sa faca semnul Crucii peste apa aceea. Facindu-se aceasta, a poruncit sa o verse peste cea bolnava, care indata s-a facut sanatoasa, ca si cum n-ar fi fost bolnava niciodata si slavea pe Dumnezeu.

Vazind eparhul minunea ce s-a facut cu femeia sa, s-a apropiat impreuna cu dinsa de Sfinta Biserica, lepadindu-se de eresul lui Marcion si s-a facut bucurie mare pentru intoarcerea eparhului. Iar ereticii s-au tulburat foarte tare si s-au miniat asupra Sfintului Ioan, semanind pretutindeni asupra lui hule si clevetiri, zicind ca este vrajitor si fermecator.

Insa Dumnezeu degrab a inchis gura lor cea mincinoasa, aducind asupra lor o pedeapsa cumplita. Caci odata, fiind cutremur mare in Antiohia, a cazut capistea in care ereticii aveau adunarea lor si acolo, fiind adunati multime fara de numar, au murit, fiind ucisi de caderea capistei; iar dintre cei binecredinciosi, nici unul nu s-a vatamat de cutremur. Acest lucru vazindu-l, nu numai ereticii ce mai ramasesera ci si elinii, au cunoscut puterea lui Hristos si, darimind capistile lor, au crezut in adevaratul Dumnezeu prin invatatura Sfintului Ioan.

Dupa aceasta, Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat dupa Grigorie Nazianzul, cu pace s-a savirsit. Si a fost cautat cu sirguinta un om care sa fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe imparatul Arcadie despre Ioan – pentru ca se dusese vestea pretutindeni despre viata si despre invatatura lui -, si toti l-au socotit vrednic de o treapta ca aceea, ca sa primeasca dupa Nectarie, ocirmuirea Bisericii Constantinopolului.

Deci, imparatul indata a trimis scrisoare catre Flavian ca sa trimita pe Ioan la Constantinopol; iar poporul Antiohiei, fiind instiintat de aceasta, s-a adunat in biserica, fiind aprins de dragostea catre Ioan. Si nevrind a se lipsi de un asemenea invatator, s-au impotrivit toti trimisilor de la imparatul. Deci, nevoind sa asculte pe patriarhul lor, n-au lasat sa-l ia pe Sfintul Ioan; dar nici Ioan nu voia sa mearga la Constantinopol, caci, fiind smerit, se judeca pe sine a fi nevrednic de o treapta ca aceea.

De acest lucru instiintindu-se imparatul, s-a mirat si a dorit si mai mult sa vada pe Ioan si sa-l aseze pe scaunul patriarhal. Deci, trimitind a doua oara, a poruncit lui Asterie comitul sa-l scoata din Antiohia in taina, fara ca sa stie poporul; ceea ce s-a si facut.

Apropiindu-se Sfintul Ioan de Constantinopol, a iesit in intimpinarea lui tot poporul, cu multime de boieri, fiind trimisi de imparatul sa-l intimpine. Deci a fost primit cu cinste de imparatul si de toata adunarea poporului si toti se bucurau de un luminator ca acesta al Bisericii.

Numai singur Teofil, patriarhul Alexandriei, si cei de un gind cu dinsul, se tulburau pentru ca pizmuiau slava lui Ioan si-l urau pe el, incit nici nu voiau sa se invoiasca cu adunarea care alegea pe Ioan, ci se gindeau la un alt preot cu numele Isidor, pe care voiau sa-l ridice in scaun. Totusi s-a plecat soborului si a sfintit pe Ioan arhiereu si l-a asezat pe scaunul patriarhal in a douazeci si sasea zi a lunii februarie.

Atunci a venit imparatul si cu dinsul toti domnii si boierii, vrind sa ia binecuvintare de la Sfintul Ioan, patriarhul. Iar el, facind rugaciune pentru imparatul si pentru popor si binecuvintindu-i pe toti si-a deschis gura sa cea de Dumnezeu insuflata si a rostit invatatura folositoare de suflet in care povatuia pe imparatul sa petreaca in dreapta credinta neabatut, sa se departeze de eretici, sa vina adeseori la biserica si sa fie drept si milostiv.

Apoi ii zicea: “Sa stii ca nu ma voi rusina, cind va fi trebuinta de invatatura si de mustrare, pentru folosul sufletului tau, precum nici proorocul Natan nu s-a rusinat de imparatul David, descoperind greseala lui”.

Astfel invata pe toti stapinitorii duhovnicesti si pe cei mirenesti si pe cei de sub stapiniri, ca fiecare sa petreaca in faptele cele bune si sa tina cuvintul sau de invatatura cu care toti s-au mingiiat, ascultindu-l.

Pe cind el spunea dumnezeiestile cuvinte, era in popor un oarecare om indracit pe care l-a scuturat duhul cel necurat si l-a aruncat la pamint, strigind cu glas infricosat, incit s-au inspaimintat toti cei ce erau in biserica. Iar fericitul Ioan, poruncind sa-l aduca inaintea sa, a facut semnul cinstitei Cruci peste dinsul si, izgonind pe duhul cel necurat, a facut pe om sanatos; lucru pe care vazindu-l poporul, s-a bucurat si a preamarit pe Dumnezeu ca le-a dat un mare luminator si un doctor sufletesc si trupesc preaiscusit.

Sfintul Patriarh Ioan, luind cirma Bisericii, a inceput a paste bine turma lui Hristos cea cuvintatoare, dezradacinind obiceiurile cele rele din toate treptele, iar mai virtos dintre preoti, precum: necuratenia, zavistia, nedreptatea si orice lucru neplacut. Apoi rasadea curatenia, dragostea, dreptatea, milostenia si tot felul de fapte bune si cu gura sa cea de aur pe toti ii povatuia. Nu numai in cetatea Constantinopolului ci si prin cetatile si tarile cele dimprejur avea multa purtare de grija pentru mintuirea sufletelor omenesti. Pentru ca trimitea din clericii sai cei iscusiti si tematori de Dumnezeu, barbati sfinti, care intareau dreapta credinta cu propovaduirea cuvintului lui Dumnezeu; iar credinta cea rea si eresurile le inlatura, povatuind pe cei rataciti la calea mintuirii.

In Fenicia a darimat capistile idolesti care erau din vremurile cele de demult, stricind temeliile lor. Pe poporul celtilor, vatamat de credinta cea rea a arienilor, cu intelepciune l-a tamaduit si la dreapta credinta l-a povatuit, pentru ca a poruncit unor preoti si diaconi care au fost alesi pentru acest lucru, ca sa invete limba celtilor si i-a trimis la poporul acela sa le propovaduiasca buna credinta in limba lor celtica. Iar pe scitii care locuiau imprejurul Dunarii, in acelasi chip i-a luminat. Eresul marcionitilor din partile rasaritului, de asemenea l-a risipit. Astfel, toata lumea a luminat-o cu invatatura sa.

Apoi avea purtare de grija si pentru cei saraci si neputinciosi, iar din averea Bisericii hranea pe cei flaminzi, imbraca pe cei goi si de orfani si vaduve mai inainte de toate se ingrijea. Apoi a zidit si bolnite (spitale) pentru odihna bolnavilor si a strainilor care nu aveau unde sa-si plece capul, dindu-le toata indestularea, rinduindu-le slugi si doctori. Si apoi toata purtarea de grija si rinduiala, a incredintat-o la doi preoti tematori de Dumnezeu. Iar el se sirguia pentru indreptarea Bisericii, iubind pe cei buni, iar pe cei rai invatindu-i si mustrindu-i. Pentru aceea era foarte iubit de cei buni si urit de cei rai.

Mai ales unii din clericii lui care vietuiau rau, nu iubeau pe Sfintul, de vreme ce dadea pe fata faptele lor cele rele si pe unii chiar de la biserica ii departa. Iar ei pentru aceasta se miniau pe el. Mai cu seama erau nemultumiti de Serapion diaconul, pentru ca acela, slujind cu buna credinta patriarhului si avind viata curata, a zis odata catre Sfintul, fiind toti clericii de fata: “Nu poti, stapine, a-i indrepta pe acestia, daca nu-i vei izgoni pe toti cu un toiag”.

Zicind astfel, multi s-au intaritat si au inceput in popor a-l vorbi de rau pe Sfintul Ioan, hulindu-l, pe el care era vrednic de toate laudele. Insa Sfintul, desi stia rautatea lor, nu lua in seama, pentru ca, cu cit il huleau mai mult, cu atit mai mult inflorea slava lui in partile cele departate, incit multi veneau de departe, dorind sa-l vada pe Sfintul si sa auda invatatura lui.

Acelasi Serapion diaconul, a adus la minie si pe Severian mitropolitul asupra Sfintului Ioan, caci a spus cum ca ar fi zis Severian oarecare hula asupra lui Hristos. Iar Ioan, rivnind dupa Hristos Domnul sau si uitind de dragostea care o avea fata de Severian, indata l-a izgonit de la sine. Iar dupa aceasta, fiind rugat de imparatul, l-a iertat pe dinsul si iarasi l-a primit la sine.

Fericitul, cu toate ca era intr-o treapta destul de mare si vietuia in mijlocul lumii, totusi nu si-a lasat niciodata nevointele monahicesti, ci vremea care ii raminea de la treburile bisericesti, inchizindu-se deosebi in chilia sa, o petrecea in singuratate si rugaciune sau in citirea si scrierea dumnezeiestilor carti. Postea intotdeauna si se infrina fara masura, pentru ca numai piine de orz si apa gusta si somn putin si acela nu pe pat ci stind si nevoindu-se.

Apoi la ospete si la veselii nu mergea niciodata, pentru ca din tinerete deprinzindu-se cu post si infrinare, nu putea nici sa se uite spre bucate dulci si grase, neavind stomacul sanatos. Ci toata mintea sa o indreptase spre intelegerea dumnezeiestii Scripturi si mai ales iubea Epistolele Sfintului Apostol Pavel, al carui chip il avea in chilia sa.

Odata, scriind la tilcuirea epistolelor lui, a gindit in sine, zicind: “Cine stie oare, placut lui Dumnezeu este aceasta, oare inteles-am puterea scripturii acestui sfint sau nu?” Si se ruga lui Dumnezeu ca sa-i vesteasca aceasta. Dumnezeu, degrab ascultind pe robul Sau, i-a dat acest fel de vestire.

Cind s-a inchis singur in chilie noaptea si scria tilcuirile la o luminare aprinsa, Proclu, care ii slujea, a vrut sa intre la patriarh. Si uitindu-se prin crapatura usii, vrind sa vada ce face, l-a vazut sezind si scriind. Iar un om batrin si foarte cinstit, stind linga dinsul la spate, s-a plecat la urechea patriarhului si-i vorbea binisor. Si omul acela era cu totul asemenea la chip cu Sfintul Apostol Pavel, care era in perete inaintea lui Ioan. Aceasta nu numai o data a vazut-o Proclu, ci de multe ori si se mira foarte, nepricepindu-se cine este acela care vorbeste cu patriarhul si cugeta cum a intrat acolo, caci pretutindeni erau usile incuiate, incit nu era cu putinta cuiva sa intre.

Deci, Proclu a asteptat pina ce va iesi omul acela. Dar cind a sosit vremea de tocat pentru utrenie s-a facut nevazut. Astfel vazind Proclu in trei nopti, a indraznit sa intrebe pe Sfintul patriarh, zicind: “Stapine, cine este cel ce-ti vorbeste noaptea la ureche?” Sfintul a raspuns: “N-a fost nimeni la mine”. Atunci Proclu i-a spus lui cu amanuntul cum a vazut prin crapatura usii un om batrin si cinstit soptindu-i la ureche cind scria, si spunea ce fel era chipul si fata celui ce se arata. Iar Sfintul se minuna auzind acestea.

Apoi Proclu, uitindu-se la chipul lui Pavel, a zis: “Acest chip era acela care l-am vazut”. Atunci, cunoscind Ioan ca insusi pe Sfintul Apostol Pavel l-a vazut Proclu, s-a incredintat ca este primita osteneala lui si, cazind la pamint, a multumit lui Dumnezeu si s-a rugat cu lacrimi fierbinti. Apoi, de atunci, s-a ocupat cu si mai multa sirguinta de scrierea dumnezeiestilor carti, pe care ca pe niste comori de mult pret le-a lasat Bisericii lui Hristos.

Acest mare invatator al lumii, mustra toate strimbatatile si nedreptatile care se faceau; chiar si pe imparatul si pe imparateasa ii invata sa nu faca strimbatate nimanui, ci sa faca lucruri drepte. Iar pe boieri si pe barbatii cei cu dregatorii, pe cei ce rapeau averi straine si faceau strimbatate saracilor, ii ingrozea cu judecata lui Dumnezeu.

Deci, a inceput a se ridica asupra lui zavistie, nu numai de la clerici, carora le poruncea Sfintul sa vietuiasca dupa asezamintul legii, ci si de la stapinitorii mirenesti. Si precum dintr-o scinteie mica se aprinde un foc mare, asa si din mustrarea pacatelor a inceput a se aprinde minia in inimile acelora care se stiau pe sine ca sint in niste asemenea pacate.

Astfel, zavistnicii batjocoreau invatatura Sfintului, iar cuvintele lui cele intelepte si bune le socoteau nebuneste ca rele, zicind ca patriarhul in propovaduirea sa in biserica, nu invata ci mustra; nu sfatuieste, ci ocaraste; nu indrepteaza, ci huleste pe imparatul si pe imparateasa si pe toti stapinitorii. Apoi il socoteau neacoperitor de pacatele aproapelui.

Pe acea vreme era un eunuc oarecare in palaturile imparatesti, cu numele Evtropie, care era mai mare peste postelnicii imparatului. Acela, ridicindu-se la dregatoria de patriciu, a sfatuit pe imparatul ca sa dea aceasta lege, ca nimeni sa nu mai scape la biserica pentru vina de moarte si chiar de ar scapa cineva, cu sila sa se scoata din biserica si sa se pedepseasca. Pentru ca acel obicei era de demult, ca oamenii care greseau ceva greu impotriva legilor cetatenesti si se osindeau la moarte, sa fuga la biserica – precum odinioara israilitenii in cetatile de scapare -, si asa scapau de pedeapsa mortii.

Evtropie, stricind acel asezamint vechi, a rinduit sa scoata din biserica pe cei vinovati, de care lucru Sfintul Ioan Gura de Aur, mihnindu-se, socotea acea fapta ca o mare sila adusa Bisericii. Dar nu dupa multa vreme, chiar Evtropie a cazut in groapa pe care a sapat-o altora si s-a taiat cu sabia pe care o ascutise pentru altii. Caci miniindu-se imparatul asupra lui pentru oarecare pricini mari, a cazut asupra lui Evtropie pedeapsa cu moartea.

Deci, Evtropie a fugit la biserica si s-a ascuns in altar sub Sfinta Masa. Iar fericitul Ioan, fiind in amvon, de unde avea obiceiul a invata pe poporul ce-i statea inainte, ca un foarte mare rivnitor, a rostit un cuvint de mustrare asupra lui Evtropie, zicind: “Ar fi lucru cu dreptate ca legea nedreapta cea din nou asezata, chiar acela care a scornit-o si a asezat-o sa o implineasca”.

Acest cuvint prinzindu-l pizmasii lui Ioan, au inceput a-l huli in mijlocul poporului, numindu-l nemilostiv, neiubitor de oameni si neacoperitor de greselile omenesti. Si astfel cite putin intaritau inimile mai multor oameni spre minie asupra Sfintului Ioan. Dar el voind a placea lui Dumnezeu iar nu oamenilor, se sirguia dupa obiceiul sau in buna ocirmuire a Sfintei Biserici.

Pe vremea patriarhiei Sfintului Ioan Gura de Aur, erau inca o multime de arieni in Constantinopol, care isi tineau credinta, savirsind slujbele lor. Deci fericitul gindea in ce chip ar curata cetatea de acel eres. Si aflind vreme cuviincioasa, a zis catre imparatul: “Binecredinciosule imparate, daca ar fi pus cineva intre pietrele cele scumpe ce sint in coroana ta vreo piatra proasta, intunecata si necurata, nu ar fi necinstita toata coroana?”

Imparatul a raspuns: “Adevarat, asa este”. Iar Ioan a zis: “Tot asa este de necinstita cetatea aceasta, care, desi este dreptcredincioasa, totusi are intr-insa pe necredinciosii arieni. Si precum tu, imparate, te-ai fi miniat pentru necinstirea coroanei tale, asa si Atotputernicul Dumnezeu se mihneste de cetatea aceasta, care este inselata de eresul arienilor. Deci se cuvine ca, ori sa aduci pe eretici la unirea credintei, ori sa-i izgonesti din cetate”.

Auzind acestea imparatul, a poruncit indata sa aduca inaintea sa pe mai marii arienilor si le-a poruncit sa spuna inaintea patriarhului marturisirea de credinta a lor. Iar ei au inceput a grai cuvinte de rea credinta si de hula asupra Domnului nostru Iisus Hristos; atunci imparatul a poruncit sa-i izgoneasca din cetate.

Dupa citava vreme, arienii avind iarasi ajutatori si mijlocitori pe cei ce slujeau in palaturile imparatesti, oameni cu dregatorii, au inceput a intra in cetate in zile de Duminici mergind cu rugaciuni catre locasul lor si cintind ereticestile lor cintari prin care huleau pe Preasfinta Treime. Pentru acest lucru instiintindu-se preasfintitul patriarh Ioan s-a temut ca nu cumva sa inceapa cineva din poporul cel neinvatat, a urma acelor rugaciuni arienesti.

Deci, a poruncit clerului sau ca sa umble cu rugaciuni prin cetate, purtind cinstitele cruci, sfintele icoane si faclii aprinse si sa cinte laude lui Dumnezeu, alcatuite spre slava Preasfintei Treimi impotriva cintarilor arienesti celor hulitoare. Atunci s-au intilnit pe cale dreptcredinciosii cu arienii, certindu-se intre ei. Odata s-a ridicat chiar razboi, incit din amindoua partile au cazut citiva morti; iar lui Visarion, eunucul imparatesc, fiind si el acolo in multimea celor dreptcredinciosi, i-au spart capul cu o piatra. De acest lucru instiintindu-se imparatul, s-a miniat foarte tare asupra arienilor si le-a poruncit sa nu indrazneasca a mai intra in cetate; si astfel s-a izgonit atunci din cetate hula ereticeasca.

Intre cei inselati cu eresul arian era si un voievod din neamul barbarilor, cu numele Gaina, viteaz in razboaie si care avea mare trecere la imparat. Acela cerea imparatului cu dinadinsul ca pentru hatirul lui sa porunceasca a se da o biserica arienilor in cetate. Dar imparatul nestiind ce sa-i raspunda – pentru ca se temea a-l supara, ca nu cumva sa ridice vreo tulburare asupra imparatiei grecesti, caci era om iute si cu obicei rau -, a spus despre aceasta Sfintului Ioan patriarhul. Iar Ioan a zis catre imparatul: “Sa ma chemi la tine in vremea cind va vrea Gaina sa ceara biserica si eu voi raspunde pentru tine”.

Deci in alta zi, fiind chemat patriarhul la palat si sezind cu imparatul, a inceput Gaina iarasi a cere de la imparat biserica in cetate pentru soborul arienesc. Si cerea aceasta ca o rasplatire pentru ostenelile pe care le-a avut el in razboaie si pentru vitejia aratata. Iar marele Ioan i-a raspuns, zicind: “Imparatul de va voi sa fie temator de Dumnezeu, nu are putere asupra bisericilor, in care sint pusi de Dumnezeu stapinitorii cei duhovnicesti. Iar tie daca iti trebuie biserica, intra in oricare voiesti si te roaga, caci iata, toate bisericile care sint in cetate iti sint deschise”.

Iar Gaina a zis: “Dar eu sint de alta marturisire si de aceea voiesc sa am in cetate deosebita biserica dumnezeiasca, impreuna cu cei de o credinta cu mine; si rog imparateasca stapinire sa porunceasca a se indeplini cererea mea pentru ca eu multe osteneli am avut, luptindu-ma pentru stapinirea greceasca, varsindu-mi singele si punindu-mi sufletul pentru imparat”.

Ioan i-a raspuns: “Pentru ostenelile tale ti-ai luat rasplatire, mai multa cinste, marire, boierie si daruri de la imparat. Deci ti se cade a gindi ce erai mai inainte si cum esti acum? Cum erai sarac si neslavit si cum te-ai imbogatit si te-ai marit acum? Si in ce fel de rinduiala erai cind vietuiai de cealalta parte a Dunarii si in care esti acum? Caci erai atunci ca unul din taranii cei prosti si saraci, imbracat cu haine proaste, abia avind piinea cea de toate zilele spre hrana, iar acum esti voievod mai cinstit si mai slavit decit altii, fiind imbracat in haine de mare pret, avind aur si argint din destul si avere mare si toate acestea le ai de la imparat. Acest fel de rasplatire ai luat pentru ostenelile tale; deci fii multumitor si slujeste cu credinta imparatiei grecesti dar nu cere daruri dumnezeiesti pentru slujire lumeasca”.

De niste cuvinte ca acestea rusinindu-se Gaina, a tacut si n-a mai cerut de la imparat biserica. Iar imparatul s-a minunat de intelepciunea lui Ioan, care cu putine cuvinte a astupat gura acelui barbar nebun si plin de neimblinzita minie.

Trecind un an, acel Gaina s-a instrainat de imparat si, adunind oaste multa, a pornit razboi asupra Constantinopolului. Iar imparatul neavind oaste pregatita ca sa iasa impotriva lui era in mare suparare si a rugat pe Sfintul Ioan sa iasa inaintea lui si cu cuvinte bune sa-l imblinzeasca. Iar Ioan, desi stia ca a miniat pe Gaina cind l-a oprit sa aiba biserica arieneasca in Constantinopol, insa fiind gata a-si pune sufletul sau pentru oi, a mers impotriva mindrului barbar. Iar Dumnezeu a ajutat robului Sau, pentru ca, cu cuvintele sale aurite, Ioan a imblinzit pe omul cel cu capul de fiara si din lup l-a prefacut in oaie si impacindu-l cu imparatul, s-a intors.

Dupa aceasta Sfintul Ioan s-a dus in Asia in vreme de iarna pentru indreptarea sfintelor biserici de acolo, desi era neputincios cu trupul; insa a trecut cu vederea sanatatea sa, numai ca Biserica lui Dumnezeu sa nu se faca neputincioasa, vatamindu-se de pastorii cei rai, pentru ca multi din cei de acolo, fiind iubitori de argint, vindeau darul Preasfintului Duh, hirotonind cu plata – cum era Antonie, mitropolitul Efesului -, a carui vina Evsevie, episcopul Valintinopoliei, a trimis-o scrisa pe hirtie patriarhului.

Deci acolo, Sfintul Ioan a scos pe multi episcopi care iubeau simonia si pe cei care i-au hirotonit cu plata, departindu-i de la dregatoria lor si a pus pe altii mai vrednici in locul acelora. Si indreptind bine toate bisericile Asiei s-a intors la Constantinopol.

Astfel, pe cind Sfintul patriarh Ioan Gura de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrind cu limba sloboda pacatele oamenilor care nu se pocaiau, invatind, tamaduind si povatuind catre pocainta; iar mai virtos cind cu buzele cele dulci graitoare si cu sabia cea ascutita a cuvintului lui Dumnezeu dezradacina camataria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregatorie si ale celor bogati, care, fiind puternici asupreau pe cei neputinciosi si luau averile saracilor cu sila, atunci aceia se miniau asupra lui, fiind mustrati.

Insa nu voiau nicidecum a se abate de la acele rautati, pentru ca, impietrindu-li-se inima, cu greu auzeau cuvintele lui Ioan si se iuteau in inimile lor asupra lui, cugetind rau despre dinsul si facind clevetiri mincinoase. Iar mai virtos imparateasa Eudoxia s-a miniat asupra lui pentru ca toate cuvintele pe care Gura de Aur le rostea de obste pentru cei ce rapeau cele straine, acestea imparateasa le socotea ca pentru dinsa le graieste si le privea acelea ca o dosadire si mustrare a ei. Pentru ca era foarte iubitoare de argint si cuprinsa de nesatioasa pofta a aurului, incit multora le facea strimbatate, luindu-le averile cu sila.

Deci, a mustrat-o pe ea insasi constiinta ei cind Sfintul Ioan graia despre iubirea de argint, care este radacina a toata rautatea, iar pe cei ce rapeau cele straine ii infricosa cu pedeapsa lui Dumnezeu. Din aceasta pricina miniindu-se imparateasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe Ioan de la patriarhie.

In acea vreme era in Constantinopol un barbat oarecare, numit Teodorit, avind boierie de patriciu si bogatie multa, pe care il pizmuia imparateasa si, dorind sa-i ia averea, cauta asupra lui vreo vina. Dar nu afla pentru ca era om bun si vietuia cu dreptate.

Neputind sa-i ia cu sila averea, a aflat acest mestesug, caci l-a chemat la sine si i-a zis: “Stii cita avere imparateasca se cheltuieste neincetat; cit aur se da ostilor care apara imparatia si fara de numar sint aceia care se hranesc in toate zilele din vistieria imparateasca, din care pricina ni s-a imputinat averea. Deci sa dai si tu o parte din averea ta, ca datorie catre vistieria imparateasca, pentru ca sa afli la noi har si pe urma iarasi vei lua la vreme ceea ce vei da acum”.

Teodorit, pricepind gindul imparatesei, cum ca nu-i trebuie sa umple vistieria imparateasca, ci inima sa cea nesatioasa de iubirea de argint voieste a o satura cu averea lui, a mers la fericitul Ioan povestindu-i acea dorinta a imparatesei si-l ruga cu lacrimi sa-l ajute si sa-l apere de imparateasa care cauta sa-i ia bogatia. Iar Sfintul Ioan indata a trimis scrisoare catre imparateasa, sfatuind-o cu cuvinte alese si blinde, ca sa nu faca asuprire lui Teodorit. Iar ea, desi era minioasa asupra Sfintului, insa a facut atunci dupa cererea lui, pentru ca s-a rusinat de inteleapta lui sfatuire si a fagaduit ca nu-i va face lui Teodorit nici un rau.

Dupa aceasta, Teodorit, ascultind gura cea de aur graitoare a lui Ioan, care invata pentru milostenie si sfatuia sa nu ascundem comoara in pamint, unde mina cea zavistnica voieste a o lua, ci in cer, unde nimeni nu o zavistuieste nici n-o ia; apoi, temindu-se ca nu cumva sa cada in vreo nevoie pentru bogatia sa – caci stia naravul imparatesei, ca nu va inceta a cauta vina asupra lui pina cind isi va savirsi rautatea -, pentru aceea a socotit sa-si dea bogatia sa Imparatului ceresc.

Deci, oprindu-si o mica parte din averile sale pentru chivernisirea casei, toate celelalte averi care erau foarte multe, le-a dat casei Bisericii, ca sa fie spre hrana strainilor, saracilor si bolnavilor.

Auzind imparateasa de aceasta, s-a mihnit foarte si a trimis la Sfintul Ioan, zicind: “Dupa porunca ta, sfinte patriarh, am iertat pe Teodorit patriciul, neluind nimic de la dinsul pentru trebuinta imparatiei noastre, iar tu ai rapit averea lui spre a te imbogati. Oare nu era mai cu cuviinta a o lua noi, iar nu tu? Pentru ca acela s-a imbogatit, slujind imparatilor. Pentru ce te-ai impotrivit noua? Noi n-am luat nimic de la dinsul; deci ti se cadea si tie a nu lua averile lui”.

La aceste cuvinte, Ioan a scris catre imparateasa in acest fel: “Socotesc ca nu este tainuit iubirii tale de Dumnezeu cum ca, de as fi poftit bogatie, nimic nu m-ar fi oprit pe mine a o avea; pentru ca am avut parinti care aveau avere multa, fiind de neam bun si bogati. Insa de bunavoie m-am lepadat de bogatie. Deci, cum nu m-as fi rusinat acum a cauta aceea pe care singur am lasat-o si pe altii ii invat ca sa le treaca cu vederea? Zici ca averea lui Teodorit am luat-o spre a mea imbogatire. Sa stii insa ca acela nu mi-a dat nimic si de mi-ar fi dat, eu nu as fi primit de la el. Ci el a dat bogatia sa lui Hristos, facind milostenie saracilor si scapatatilor si bine a facut, caci insutit va primi de la Hristos in veacul ce va sa fie. Eu as fi voit ca si tu, rivnind lui Teodorit, sa ascunzi averile tale in cer, ca astfel, cind vei fi lipsita, sa fii primita in vesnicile locasuri. Iar daca gindesti ca sa iei de la Hristos ceea ce a dat Teodorit, tu vei vedea, caci nu pe noi, ci chiar pe Hristos Il vei minia”.

Imparateasa, citind aceasta scrisoare a Sfintului Ioan, s-a umplut de minie si cugeta cum i-ar face Sfintului Ioan nedreptate.

In acea vreme a venit din Alexandria la Constantinopol o vaduva cu numele Chilitropa, pentru o pricina ca aceasta. Cind era in Alexandria voievodul Pavlichie, avind in acea vreme dregatoria de la Augustal, atunci acea vaduva a fost clevetita de oarecari oameni zavistnici catre voievodul Pavlichie ca are aur mult; iar Pavlichie, care era foarte iubitor de aur, aflind oarecare pricina asupra vaduvei aceleia, a prins-o si a silit-o sa-i dea cinci sute de galbeni.

Iar ea, neavind atita aur, si-a pus zalog la vecinii sai hainele si vasele, si abia adunind cinci sute de galbeni, a dat voievodului, nefiind vinovata cu nimic. Iar dupa ce a fost scos Pavlichie din dregatoria sa si s-a dus la Constantinopol pentru a da socoteala, a plecat si acea vaduva saraca, si intrind in corabie, a mers in urma lui. Apoi, venind inaintea imparatului, a cazut inaintea lui cu plingere, jeluindu-se asupra lui Pavlichie, ca a luat de la dinsa cu sila atita aur, fara nici o vina.

Imparatul a poruncit eparhului cetatii sa faca intrebare si judecata de acel lucru, ca sa dea vaduvei tot ce a luat Pavlichie de la dinsa. Iar eparhul ajutind lui Pavlichie, l-a scos nevinovat si pe vaduva a lasat-o pagubasa. Dar ea, fiind impinsa de multa mihnire, s-a dus la imparateasa si, spunindu-i toata nevoia, cerea de la dinsa mila si ajutor. Imparateasa, fiind si ea iubitoare de aur, s-a bucurat de un lucru ca acesta, caci nadajduia ca si ea va cistiga aur mult.

Deci, indata a chemat pe Pavlichie si cu mare minie l-a mustrat pe el pentru jefuirea averii straine si pentru strimbatatea ce o facuse acelei vaduve sarace. Apoi a poruncit sa-l tina sub straja pina cind va da o suta de litre de aur. Pavlichie, vazind ca nu este cu putinta a scapa din miinile imparatesei, a trimis acasa si a adus atita aur cit ceruse imparateasa.

Imparateasa, din tot aurul acela, a dat vaduvei numai treizeci si sase de galbeni de aur si a eliberat-o, pe cind celalalt aur l-a luat la dinsa. Iar vaduva a iesit de la imparateasa plingind si vaitindu-se pentru o strimbatate ca aceea. Auzind de Sfintul Ioan ca apara pe cei asupriti, a alergat la dinsul si i-a spus cu de-amanuntul toate cite i-a facut ei Pavlichie si imparateasa. Sfintul Ioan, mingiind pe vaduva care plingea, a trimis la Pavlichie si, chemindu-l in biserica, a zis catre dinsul:

“Ne-a venit instiintare despre nedreptatea care o faci, asuprind pe cei saraci si luind cu sila averile cele straine, precum ai facut acestei vaduve sarace, netemindu-te de Dumnezeu, Care este parintele orfanilor si judecator al vaduvelor. Deci, pentru aceasta te-am chemat aici, ca sa dai cinci sute de galbeni femeii careia i-ai facut nedreptate. Da-i ceea ce se cuvine ca sa scape de datornicii sai si sa nu piara impreuna cu copiii sai in cea mai de pe urma saracie. Apoi, sa te mintuiesti si tu de un pacat ca acesta si sa milostivesti pe Dumnezeu, pe Care L-ai miniat si Care va rasplati tie pentru facerea de rau a orfanilor”.

Pavlichie a raspuns: “Stapine, aceasta vaduva mai mult mi-a facut mie nedreptate; pentru ca, jeluindu-se imparatesei contra mea, imparateasa a luat de la mine o suta de litre de aur; si acum ce voieste mai mult de la mine? Sa se duca la imparateasa si sa-si ia ce este al ei de la dinsa!”

Sfintul a zis catre dinsul: “Desi imparateasa a luat de la tine aurul, insa vaduva aceasta n-a primit ce a fost al sau si ea nu este vinovata de nedreptatea ce ti s-a facut tie de catre imparateasa. Pentru ca imparateasa a luat de la tine atita aur nu atit pentru dinsa, cit pentru alte pacate ale tale si jefuiri pe care le-ai facut fiind la dregatorie. Iar tu nu face pricina, vorbind contra imparatesei, caci iti spun ca nu vei iesi de aici pina ce nu vei da vaduvei tot ce ai luat de la dinsa, pina la galbenul cel mai de pe urma; iar cei treizeci si sase de galbeni pe care i-a dat ei imparateasa, aceia sa-i fie de cheltuiala pentru drum”. Si astfel, Sfintul Ioan n-a eliberat pe Pavlichie din biserica.

Imparateasa, aflind despre aceasta, a trimis la Ioan, zicind: “Libereaza pe Pavlichie ca am luat aur destul de la dinsul pentru acea datorie”. Ioan a raspuns trimisilor: “Nu va fi eliberat de aici Pavlichie pina cind nu va da femeii celei sarace ceea ce a luat de la dinsa”. Imparateasa a trimis iarasi la Sfintul ca sa elibereze pe Pavlichie. Iar Sfintul a raspuns: “Daca imparateasa voieste sa-l eliberez, apoi sa trimita acestei vaduve cinci sute de galbeni, caci nu este lucru mare a face aceasta, fiindca a luat mult mai mult de la Pavlichie, adica o suta de litre de aur”.

Imparateasa, auzind aceasta, s-a umplut de minie si indata a trimis doi sutasi cu doua sute de ostasi ca sa scoata cu sila pe Pavlichie din biserica. Dar cind ostasii s-au apropiat de usile bisericii si voiau sa intre, indata li s-a aratat ingerul Domnului stind linga usa si tinind sabia in miinile sale si nu-i lasa sa intre.

Ostasii, vazind ingerul cel infricosat, s-au temut si au fugit inapoi. Si alergind la imparateasa cu cutremur, i-au spus de aratarea ingereasca. Iar ea, auzind, s-a spaimintat cu duhul si n-a mai indraznit a mai trimite la Sfintul Ioan dupa Pavlichie. Voievodul, vazind ca nu l-a ajutat imparateasa, a trimis la casa sa dupa aur si a dat vaduvei cinci sute de galbeni, si asa a fost eliberat. Iar femeia, luindu-si al sau, s-a intors in cetatea sa, bucurindu-se.

Imparateasa nu inceta a face suparare contra fericitului Ioan si din zi in zi se inmultea minia si rautatea in inima ei asupra placutului lui Dumnezeu, care era fara de rautate si drept. Dupa putina vreme imparateasa a trimis la Sfintul Ioan, pe de o parte cu ingrozire, iar pe de alta, cu momeli, zicind:

“Inceteaza a te mai impotrivi noua si nu te mai atinge de lucrurile cele imparatesti, ca nici noi nu ne atingem de lucrurile cele bisericesti si te lasam singur sa le indreptezi. Inceteaza de a ma mai face pe mine pilda tuturor prin biserici, vorbind de mine si mustrindu-ma. Pentru ca eu, pina acum, te aveam pe tine ca pe un parinte si-ti dadeam cinstea ce ti se cuvenea; iar daca nu te vei indrepta si nu vei fi mai bun catre noi, atunci sa stii ca nu-ti voi rabda mai mult”.

Sfintul Ioan, auzind aceste cuvinte de la imparateasa, s-a mihnit foarte si, oftind greu, a zis catre cei trimisi:

“Imparateasa voieste sa fiu ca un mort, care nu vede nedreptatile ce se lucreaza si nu aude glasurile celor asupriti si ale celor ce pling si suspina si nu face mustrari celor ce gresesc. Dar de vreme ce sint episcop si mie imi este incredintata purtarea de grija pentru suflete, sint dator a privi cu ochi neadormiti asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a invata pe toti si a certa, iar pe cei ce nu se pocaiesc, a-i mustra.

Pentru ca stiu ca a nu mustra faradelegile si a nu certa pe cei ce fac rele, este dovedita pierzare si ma tem ca daca vom tacea noi pentru cele ce se fac cu nedreptate, sa nu se zica si despre noi cuvintul acesta al lui Iosie: Preotii au ascuns calea Domnului. Dar si dumnezeiescul Apostol porunceste ca pe cel ce greseste sa-l mustri inaintea tuturor, ca si altii sa aiba frica. Tot acelasi Apostol invata, zicind: Propovaduieste cuvintul, staruieste cu vreme si fara de vreme; mustra, cearta, si te roaga.

Eu, desi mustru faradelegile, nu mustru insa pe cei ce fac faradelegile si nu vorbesc in fata pe nimeni, nici am defaimat pe cineva, nici am pomenit cindva in invatatura mea numele imparatesei, spre a o defaima. Ci pe toti de obste i-am invatat si-i invat ca sa nu faca rau si sa nu asupreasca pe cel de aproape. Daca pe cineva din cei ce asculta cuvintele noastre il mustra constiinta pentru vreun lucru rau, apoi se cuvine aceluia ca nu asupra noastra sa se minie, ci asupra lui insusi, pentru ca a facut niste lucruri ca acelea, si sa se abata de la rau spre a face bine.

Daca imparateasa nu se stie ca a facut ceva rau, nici ca a facut nedreptate cuiva, apoi pentru ce se minie asupra mea, care invat pe popor sa se abata de la toata nedreptatea? S-ar fi cuvenit mai bine sa se bucure, pentru ca n-a facut nedreptate, caci eu nu ma lenevesc a invata pentru mintuirea poporului peste care ea imparateste. Iar daca ea este vinovata de pacatele acelea pe care cu cuvinte invatatoare ma sirguiesc a le dezradacina din inimile oamenilor, apoi sa stie ca eu nu o mustru pe dinsa, nici nu ii fac necinste, ci singure faptele ei o mustra pe dinsa si-i aduc mare necinste si rusine sufletului ei. Deci, poate sa se minie imparateasa cum voieste, eu nu voi inceta a grai adevarul, pentru ca mai bine este a minia pe oameni decit pe Dumnezeu. Caci daca as placea oamenilor, apoi nu as fi rob al lui Hristos”.

Niste cuvinte ca acestea si multe altele asemenea zicind Sfintul celor trimisi, i-a slobozit pe dinsii cu pace. Iar ei, intorcindu-se la imparateasa, i-au spus toate cele ce au auzit. Imparateasa atunci s-a pornit cu si mai mare minie si foarte mult ura pe fericitul Ioan; apoi nu numai imparateasa, ci si multi altii care vietuiau in nedreptate si fara pocainta il pizmuiau.

Dupa aceea il urau nu numai cei ce petreceau in Constantinopol, ci si altii de prin laturile cele mai departate, dintre care erau Teofil, patriarhul Alexandriei, care de la inceput nu-l iubea pe Sfintul Ioan si nu voia sa-l aleaga pe el la patriarhie. Apoi Acachie, episcopul Veriei, Severian al Gavalului si Antioh al Ptolemaidei. Iar in Constantinopol erau doi preoti si cinci diaconi si din imparatestile palaturi erau multi care-l urau si trei vaduve vestite si bogate, Marsa, Castritia si Evgrafia, care vietuiau in necuratie.

Toti pismataretii Sfintului Ioan, sfatuindu-se, cautau vina asupra lui, ca sa aduca in popor veste rea despre dinsul. Deci au trimis mai intii in Antiohia, cercetind ca doar vor afla vreun rau pe care l-ar fi facut Ioan din copilarie. Dar au murit cei ce faceau iscodiri si n-au aflat nimic. Apoi au trimis in Alexandria la Teofil, care stia sa alcatuiasca minciuni cu mestesug; dar nici acela nu putea grai ceva asupra vietii Sfintului Ioan, care stralucea ca soarele cu faptele cele bune. Insa Teofil cu dinadinsul se ingrijea de aceasta, cum sa izgoneasca pe Sfintul Ioan din scaun, avind ajutatoare pe imparateasa si pe alti oameni rai; iar mai virtos, si-a cistigat ajutor pe satana.

Apoi pricina izgonirii Sfintului Ioan s-a inceput astfel.

Era in Alexandria un preot cinstit cu numele Isidor Xenodoh, adica hranitor de straini, impodobit cu viata si cu cuvintul si era pretutindeni slavit pentru faptele cele bune si intelepciunea lui. Acesta era batrin, optzeci de ani avind de la nasterea sa, iar preot fusese hirotonit de Sfintul Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei. Asupra acestui Isidor a prins ura Teofil, din pricina lui Petru, protopopul Alexandriei. Caci Teofil, vrind sa scoata din slujba fara de vina pe Petru si sa-l izgoneasca din biserica, Isidor apara pe Petru si vina cea adusa asupra lui o dovedea ca este nedreapta.

Deci, Teofil a inceput a se minia asupra lui Isidor si mai intii a indepartat din biserica pe acel Petru cu nedreptate, dupa aceea cauta pricina si asupra lui Isidor, ca si pe el sa-l departeze. In acea vreme o oarecare vaduva cu numele Teodotia, a dat lui Isidor o mie de galbeni ca sa cumpere haine si sa imbrace pe cei goi, pe orfani si pe vaduvele sarace care se aflau in Alexandria. Apoi a rugat pe Isidor sa nu spuna despre aceasta lui Teofil patriarhul, ca nu cumva sa ia aurul si sa-l cheltuiasca la zidiri de piatra.

Isidor, luind aurul, a facut dupa cum l-a rugat Teodotia. Dar Teofil, instiintat fiind despre aceasta de oarecine, cum ca Isidor a luat o mie de galbeni de la Teodotia si, nespunindu-i lui, i-a cheltuit spre trebuinta saracilor, s-a miniat foarte tare asupra lui Isidor. Caci Teofil era mare iubitor de argint si a adus asupra lui Isidor o vina grea, zicind ca un pacat mai presus de fire a necinstit pe batrinul. Insa vina aceea, scrisa de insusi Teofil, nu era adevarata, caci desi cumparase Teofil martori mincinosi, minciuna era minciuna, iar nevinovatul Isidor s-a aflat curat. Atunci Teofil, din rautatea sa cea neimblinzita, a scos din preotie pe Isidor cu necinste si cu batai, desi era nevinovat. Iar Isidor, primind necinstea fara vina, cu cinste a lasat Alexandria si s-a dus la liniste in muntele Nitriei in care petrecuse mai inainte cind era tinar si, sezind in coliba lui, se ruga lui Dumnezeu cu rabdare.

In acea vreme erau in minastirile Egiptului patru frati, barbati impodobiti cu fapte bune si tematori de Dumnezeu, care toata viata lor o petrecusera in posturi si osteneli monahicesti. Si numele lor erau: Dioscor, Amonie, Evsevie si Eftimie, iar cu porecla se numeau “lungii”, pentru ca erau inalti de statura. Acestia, nu numai de alexandreni erau iubiti, pentru faptele lor cele bune si pentru viata lor cea vazuta de toti, ci chiar de Teofil, fiind foarte cinstiti de el.

Unul dintre dinsii, cu numele Dioscor, chiar nevrind el, a fost ales episcop al Bisericii Ermopoliei. Acesta nu era Dioscor cel care a fost eretic, ci altul; caci acesta a trait cu multi ani mai inainte de acela. Acesta a fost episcop al Ermopoliei si, vietuind cu sfintenie, a dobindit sfirsit fericit. Iar acela a fost patriarh al Alexandriei si a fost blestemat de Sfintii Parinti de la al patrulea Sinod.

Deci, pe acest fericit Dioscor l-a facut Teofil episcop, iar pe cei doi frati ai lui, pe Amonie si pe Eftimie, i-a rugat sa ramina impreuna cu dinsul in patriarhie si i-a silit sa primeasca treapta preotiei. Iar ei, petrecind linga Teofil, cind l-au vazut ca nu vietuieste dupa Dumnezeu si ca mai mult iubeste aurul decit pe Dumnezeu si ca face multe strimbatati, n-au voit mai mult a petrece impreuna cu dinsul, ci, lasindu-l pe el, s-au intors la linistea lor.

Teofil, intelegind pricina plecarii lor, foarte s-a miniat, si dragostea pe care o avea catre dinsii a schimbat-o in ura si cugeta cum le-ar face rau. Deci, mai intii a scornit pentru dinsii o veste, ca lungii, dimpreuna cu Isidor cel izgonit, tin de eresul lui Origen si pe multi monahi i-au inselat cu eresul acela. Dupa aceea, a trimis la episcopii cei mai de aproape, poruncindu-le ca indata sa izgoneasca pe monahii cei mai batrini din muntii si din pustia aceea. Iar pricina pentru care sint izgoniti sa nu le-o spuna lor.

Deci, cind au facut episcopii dupa porunca patriarhului, izgonind pe toti cinstitii si placutii lui Dumnezeu nevoitori de prin munti si de prin pustie, s-au adunat cei izgoniti impreuna cu preotii lor si venind in Alexandria la patriarh, l-au rugat sa le spuna pentru ce sint osinditi si izgoniti de prin locurile lor. Iar el, cautind cu ochi miniosi asupra lor si racnind cu minie, s-a pornit spre dinsii ca un indracit si, aruncind omoforul pe dupa grumazul lui Amonie, l-a batut pina la singe, strigind: “Ereticule, blestema pe Origen”. Asemenea si pe ceilalti batindu-i si nelasind pe nici unul dintr-insii a raspunde ceva inaintea lui, i-a izgonit pe toti cu necinste din fata sa; si s-au intors in colibele lor fara raspuns, netinind seama de minia si de indracirea lui Teofil.

Apoi Teofil, chemind pe episcopii cei mai de aproape, a dat anatemei pe acei patru calugari nevinovati, pe Amonie, pe Evsevie si pe Eftimie, fratii lui Dioscor si pe fericitul Isidor cel mai sus pomenit, necercetindu-i pentru credinta, nici chemindu-i acolo de fata. Si inca nu s-a imblinzit minia lui, caci a scris singur impotriva lor multe pricini minioase pentru eresuri, pentru fermecatorii si pentru alte multe pacate. Apoi, cumparind birfitori si marturii mincinoase, le-a dat acele scrisori, poruncindu-le ca, atunci cind va invata el in biserica pe popor, in zi de praznic, sa se apropie de dinsul si inaintea poporului sa i se dea acele pricini scrise impotriva acelor calugari pomeniti mai sus, aducind inainte si martorii cei mincinosi.

Aceste toate facindu-se, Teofil a poruncit sa se citeasca in sobor birfelile cele alcatuite. Apoi luindu-le, a mers la eparhul cetatii si aratindu-le lui, au luat de la dinsul cinci sute de ostasi si s-au dus la muntele Nitriei ca sa-i izgoneasca din partile Egiptului pe Isidor, pe fratii lui Dioscor si pe toti calugarii care urmeaza lor, ca pe niste eretici si vrajitori. Deci, mai intii a trimis arapii sai si au scos din scaun pe Dioscor.

Dupa aceea, imbatind pe ostasi cu vin, au navalit noaptea asupra muntelui Nitriei si, mai intii decit pe toti, cautau pe Isidor si pe fratii lui Dioscor, pe Amonie, pe Evsevie si pe Eftimie. Neaflindu-i, pentru ca se ascunsesera intr-o ripa, a poruncit ostasilor sa navaleasca asupra tuturor monahilor si sa le jefuiasca averile, adica hainele si bucatele.

Ostasii fiind beti, pornindu-se prin toate locurile cele pustii si prin pesteri, au omorit pe sfintii pustnici, ca la zece mii, cu moarte cruda, adica cu foc si cu sabie, in a zecea zi a lunii iulie, in care Sfinta Biserica savirseste pomenirea lor. Iar ceilalti calugari s-au imprastiat ascunzindu-se pe unde au putut. Astfel, ostindu-se Teofil prin pustie, s-a intors in Alexandria.

Dupa acel razboi, s-au adunat monahii care mai ramasesera si plingind pentru moartea parintilor si a fratilor lor, s-au imprastiat care pe unde au putut. Dioscor, impreuna cu fratii sai, cu fericitul Isidor si cu multi alti monahi care erau foarte vestiti in post si in fapte bune si alesi facatori de minuni – carora nu le era greu ca erau necajiti si izgoniti, ci pentru ca fara vina sint departati din Biserica de catre Teofil, si numarati cu ereticii -, au mers la Siluam, patriarhul Ierusalimului. Dar Teofil indata a trimis la dinsul si la toti episcopii Palestinei, spunind: “Nu se cade voua, fara voia mea, a primi pe cei caterisiti de mine si izgoniti”.

Atunci, acei parinti izgoniti, nestiind unde sa plece, s-au dus la Constantinopol, la Sfintul Ioan Gura de Aur, ca la un liman bun si, cazind inaintea lui, il rugara cu lacrimi ca sa-si arate mila sa spre dinsii si sa le ajute, fiind in mare nevoie.

Vazind Sfintul Ioan cincizeci de barbati care imbatrinisera in fapte bune, i s-a facut mila de ei si a lacrimat ca si Iosif pentru fratii sai. Apoi, intelegind de la dinsii pentru care pricina au avut de la Teofil atita nevoie, i-a mingiiat cu cuvinte bune si i-a linistit, dindu-le loc de odihna linga Biserica Sfintei Mucenite Anastasia. Si-i hranea pe dinsii, nu numai Sfintul Ioan Gura de Aur, ci si Sfinta Olimpiada diaconita, care le-a dat multa indestulare din averea sa. Caci ea toata averea sa o intrebuinta pentru saraci si pentru straini, ca sa aiba odihna, precum si cele trebuincioase trupului, fiind cu adevarat sfinta, si a carei pomenire se cinsteste la douazeci si cinci iulie. Dar si monahii aceia erau cu adevarat sfinti, dintre care pe unii Biserica ii cinsteste cu pomenire.

Atunci era intre dinsii unul, anume Ierax, care vietuise singur multi ani in pustie si caruia, venind odata diavolii, i-au zis: “Batrinule, mai ai sa traiesti inca cincizeci de ani; deci nu vei putea rabda in pustia aceasta atita vreme”. Iar batrinul, pricepind inselaciunea lor, a zis catre dinsii: “Mihnire mi-ati facut mie vestindu-mi scurtarea anilor, pentru ca eu m-am pregatit pentru doua sute de ani a rabda in aceasta pustie”. Auzind diavolii aceasta, au fugit rusinati. Pe un parinte ca acesta, pe care n-au putut sa-l miste diavolii, pe acesta l-a izgonit Teofil Alexandreanul.

Mai era intre dinsii si un preot Isaac, ucenicul Sfintului Macarie, curat fiind din pruncie, pentru ca el fusese dus inca de la virsta de cinci ani in pustietate si acolo a fost crescut, fiind iscusit in dumnezeiasca Scriptura, avind toate cartile in minte. Si toti monahii aceia pe care-i izgonise Teofil erau sfinti si cuviosi si-i cinstea pe dinsii foarte mult fericitul Ioan.

Deci, nu i-a oprit a merge la biserica. Dar cu dumnezeiestile Taine le-a poruncit sa nu se impartaseasca, pina cind va intelege desavirsit cauza izgonirii lor si va face pace intre Teofil si intre dinsii. Apoi i-a oprit sa nu vesteasca despre aceasta pe imparatul, nici sa se jeluiasca asupra lui Teofil, fagaduind ca prin scrisoarea sa il va impaca cu dinsii. Deci, indata a scris catre Teofil, rugindu-l ca sa-i lase pe acei calugari sa vietuiasca in pace prin locasurile lor din Egipt iar pe cei despartiti sa-i primeasca iarasi la unire.

Teofil, luind scrisoarea Sfintului Ioan si auzind de la niste clevetitori mincinosi ca Sfintul Ioan ar fi primit la Sfinta Impartasire pe cei izgoniti, ceea ce nu era adevarat, s-a miniat foarte tare asupra Sfintului Ioan pentru ca a primit pe cei departati si ca le ajuta lor. Apoi a scris un raspuns foarte aspru catre Ioan. Iar Sfintul Ioan a scris si a doua oara cu pace, rugindu-l sa inceteze cu minia si sa primeasca pe monahi a petrece acolo de unde au fost izgoniti. Dar Teofil i-a raspuns Sfintului Ioan si mai aspru decit inainte, miniindu-se mai mult asupra lui decit asupra acelor monahi. Dar acestia, vazind ca Teofil sta neschimbat in rautatea sa, au scris toate nevoile lor pe care le-au suferit de la Teofil fara nici o vina si au dat aceasta scrisoare imparatului, jeluindu-se cu lacrimi asupra celui care-i mihnise, rugindu-se sa porunceasca sa fie judecati.

Facindu-i-se mila imparatului de niste asemenea calugari cinstiti si plini de fapte bune, a trimis o scrisoare catre eparhul Alexandriei, ca sa trimita pe Teofil cu sila la Constantinopol spre judecata, pentru ca inaintea Sfintului Ioan patriarhul si inaintea episcopilor care vor fi adunati sa dea seama de rautatea sa si sa primeasca pedeapsa pentru faptele sale.

Apoi a scris si catre Inochentie, papa al Romei, rugindu-l sa trimita si el episcopi la sobor in Constantinopol ca sa judece pe Teofil. Iar papa indata a poruncit episcopilor sai sa fie gata de calatorie si astepta vestea de la imparatul Arcadie, ca sa-i spuna daca s-au adunat episcopii rasaritului. Dar imparatul n-a mai scris a doua oara si nici episcopii Apusului n-au mai venit. Iar Teofil a umplut de aur punga eparhului Alexandriei, care a ingaduit pe Teofil pina cind va stringe toate aromatele din India, cele cu bun miros si dulci la mincare, cu care voia sa umple o corabie pentru ca sa le aduca la Constantinopol.

In acea vreme Teofil a induplecat pe Sfintul Epifanie, episcopul Ciprului, ca sa-i ia partea, caci a scris catre el ca si cum s-ar fi aratat rivnitor dupa buna credinta, sa adune sobor in insula Cipru si sa blesteme cartile lui Origen – pentru ca inca nu erau blestemate cartile acelea de catre Sfintii Parinti de catre un sinod a toata lumea, pina la Sinodul al cincilea.

Atunci Teofil a defaimat prin scrisoarea sa si pe Sfintul Ioan, zicind ca este eretic, caci a primit la sine pe origenisti si se impartaseste cu dinsii. Iar episcopul, fiind fara de rautate – dupa cum scrie ca cel fara de rautate crede tot cuvintul -, a crezut minciuna, necunoscind viclesugul lui Teofil. Si rivnind foarte dupa buna credinta, a blestemat cartile lui Origen in soborul de acolo, scriind Sfintului Ioan si sfatuindu-l ca si el sa faca acelasi lucru.

Sfintul Ioan, negrabindu-se la aceasta, se indeletnicea cu Sfintele Scripturi si toata mintea sa la aceasta o avea indreptata, ca sa invete pe popor in biserica si sa aduca pe pacatosi la pocainta. Apoi Teofil, pregatindu-se de calatorie la Constantinopol pentru judecata, a rugat pe Sfintul Epifanie sa mearga si el acolo, caci zicea ca se face sobor asupra origenistilor. Iar Epifanie, ascultindu-l, s-a sirguit degrab si, intrecind pe Teofil, s-a dus acolo. Dar mai inainte de sosirea lui, s-a intimplat la Constantinopol un fapt ca acesta.

Era un boier cu numele Teognost, barbat bun si temator de Dumnezeu. Acest boier a fost clevetit catre imparat de catre un alt boier raucredincios si pizmataret, ca ar fi hulit si ar fi grait de rau pe imparat si ca ar fi numit pe imparateasa nesaturata de aur si pierzatoarea stapinirii, rapind averi straine fara dreptate. Deci imparatul s-a miniat asupra lui si a poruncit sa-l duca in surghiunie la Tesalonic si toata bogatia lui sa o ia, numai o singura vie, care era afara din cetate, sa i-o lase, pentru hrana femeii lui Teognost si a copiilor lui.

Mergind Teognost la Tesalonic, a cazut bolnav de suparare si a murit; iar femeia s-a mihnit rau pentru moartea barbatului sau si pentru averea luata si, venind la Sfintul Ioan, i-a spus nevoia sa cu lacrimi. Dar Sfintul a mingiiat-o cu cuvinte folositoare si a sfatuit-o sa-si puna nadejdea in Dumnezeu. Apoi i-a poruncit ca in fiecare zi sa ia hrana pentru copiii sai si pentru sine de la casa de straini cea bisericeasca. Iar Sfintul cauta vreme prielnica sa roage pe imparat pentru acea vaduva, ca doar sa-i intoarca inapoi ei si copiilor ei averea luata fara vina. Insa rautatea imparatesei a facut impiedicare si nu numai asupra acelei vaduve, ci si asupra fericitului Ioan a adus mai multa nevoie.

Sosind vremea in care se culeg strugurii, cind toti oamenii ies la viile lor, a iesit si imparateasa si se plimba prin viile imparatesti. Atunci, trecind pe linga via lui Teognost – pentru ca nu era departe de viile imparatesti -, a vazut ca este frumoasa si intrind intr-insa a taiat un strugure cu miinile sale si l-a mincat. Si era acest obicei imparatesc ca, daca intra imparatul sau imparateasa in vreo vie straina si minca struguri, stapinul acelei vii sa nu mai aiba stapinire peste dinsa, ci sa fie numarata intre viile imparatesti, iar stapinului viei sa i se dea sau pretul pentru via sa sau alta vie, in locul aceleea, de la imparatul.

Deci, dupa acest asezamint imparatesc, imparateasa a poruncit sa scrie via lui Teognost intre viile imparatesti. Aceasta a facut-o gindind in doua feluri; pe de o parte sa faca necaz vaduvei si copiilor ei, caci se miniase pe dinsa, pentru ca aflase ca a alergat la Sfintul Ioan si i-a spus lui toata nevoia sa; iar pe de alta, fiindca ea cauta pricina asupra Sfintului Ioan, cum sa-l izgoneasca din scaun, pentru ca stia ca daca el ar fi aflat de aceasta, nu va tacea nicidecum si se va scula impotriva ei pentru vaduva cea nedreptatita. Si astfel, de aici se va face pricina si se va savirsi lucrul cel gindit, ceea ce s-a si facut.

Vaduva aceea napastuita a venit la fericitul si, tinguindu-se, i-a spus cum imparateasa i-a luat via, cea mai de pe urma nadejde pentru chiverniseala copiilor sai, iar Sfintul Ioan indata a trimis scrisoarea sa catre imparateasa, prin arhidiaconul Evtihie, vorbindu-i de milostivire, aducindu-i aminte de viata cea buna a parintilor sai si de faptele cele bune ale imparatilor celor mai dinainte. Si, mai aducindu-i aminte de frica lui Dumnezeu si de judecata cea infricosata a Lui, a rugat-o sa intoarca via vaduvei celei sarace.

Ea a scris inapoi Sfintului cu asprime, neplecindu-se invataturilor lui, nici ascultind rugamintea; ci punea inainte legile imparatesti cele vechi si, ca si cum ar fi fost nedreptatita de Sfintul, se lauda ca nu va rabda o mustrare ca aceea. Astfel zicea: “Ma infrunti cu cuvintele tale ca si cum as face nedreptate si faradelege, nestiind asezamintele imparatesti; m-ai napastuit cu vorbele tale si nu voi rabda pina la sfirsit sa fiu defaimata de tine”.

Sfintul Ioan, citind scrisoarea aceea, s-a dus la palat la imparateasa si, sezind linga dinsa, a inceput a o sfatui iarasi cu cuvinte blinde, vorbindu-i mai mult decit intii si rugind-o sa dea inapoi via vaduvei. Ea a zis: “Ţi-am scris ce este asezat pentru vii de imparatii cei de demult; sa-si ia vaduva alta vie in locul aceleia sau sa-si ia pretul pentru dinsa”. Sfintul a zis: “Nu-i trebuie ei alta vie, nici nu cere pret pentru dinsa, ci pe a sa o cere; da-i dar inapoi via ei”.

Imparateasa a zis: “Nu te impotrivi asezamintelor imparatesti celor de demult, ca nu-ti va fi spre bine o impotrivire ca aceasta”. Ioan a raspuns: “Nu pune inainte asezamintele si legile pe care le-au asezat imparatii pagini, pentru ca nimic nu te opreste pe tine a strica o lege nedreapta si a aseza alta dreapta, fiind imparateasa bine credincioasa. Deci, da inapoi via celei nedreptatite, ca sa nu te numesc pe tine a doua Isabela si sa mostenesti impreuna cu ea si blestemul”.

Acestea zicind Sfintul, s-a aprins imparateasa de mare minie si a rasunat palatul de strigarea ei, dovedind rautatea cea tainuita in inima sa, zicind: “Eu insami ma voi razbuna asupra ta si de acum nu numai ca nu voi da via vaduvei, dar nici alta in locul aceleia si nici pretul nu voi porunci sa-i dea. Iar tie iti voi da pedeapsa pentru ocara aceasta”. Deci a poruncit sa scoata pe Sfintul Ioan cu sila din palat.

Cu astfel de ocara iesind Sfintul patriarh de la imparateasa, a poruncit lui Evtihie arhidiaconul, zicindu-i: “Spune portarilor bisericii ca atunci cind va veni imparateasa la biserica, sa inchida usile, sa n-o lase sa intre, precum si pe toti cei care vor veni impreuna cu dinsa, si sa-i spuna ca Ioan a poruncit sa se faca asa”.

Sosind praznicul Inaltarii Sfintei Cruci si adunindu-se tot poporul in biserica, apoi venind si imparatul cu toti boierii sai, a venit si imparateasa cu toata curtea. Iar cind a vazut-o portarul venind, a inchis inaintea ei usile bisericii, nelasind-o sa intre inauntru, dupa porunca patriarhului. Si cind strigau slugile: “Deschideti imparatesei!”, portarii raspundeau: “Patriarhul a poruncit sa n-o lasam”. Iar ea, umilindu-se de minie si de rusine striga, zicind: “Vedeti toti si intelegeti ce fel de necinste imi face acest om. Toti intra in biserica si numai pe mine singura ma opreste; au doara nu este drept sa ma razbun asupra lui si sa-l izgonesc din scaun?”

Asa strigind ea, unul din cei ce venise cu dinsa, avind sabie, a scos-o si a intins mina ca sa loveasca cu sabia in usa si indata i s-a uscat mina si s-a facut ca moarta. Vazind imparateasa si toti cei impreuna cu dinsa, s-au temut foarte si s-au intors inapoi. Iar cel cu mina uscata a intrat in biserica si a stat in mijlocul poporului cu mare glas strigind: “Miluieste-ma, stapine sfinte, si-mi tamaduieste mina aceasta uscata care a indraznit a lovi asupra sfintei biserici; am gresit, iarta-ma”. Iar Sfintul, cunoscind pricina uscarii miinii, i-a poruncit sa se spele in spalatorul altarului si spalindu-se, indata mina s-a facut sanatoasa.

Apoi tot poporul, vazind o minune ca aceasta, a dat lauda lui Dumnezeu. Si nu s-au tainuit acestea toate nici inaintea imparatului. Dar imparatul, stiind obiceiul cel rau al imparatesei, tacea ca si cum n-ar fi stiut nimic. Iar pe Sfintul Ioan il iubea mult si-l asculta pe el cu placere, insa imparateasa mereu cauta viclesug pentru izgonirea Sfintului Ioan, care lucru l-a si savirsit degrab.

Dupa aceasta a venit la Constantinopol si Sfintul Epifanie, episcopul Ciprului, dupa sfatul lui Teofil, aducind cu sine si carti scrise impotriva lui Origen. Si, iesind din corabie, a intrat in biserica Sfintului Ioan Botezatorul, care este departe de cetate ca de sapte stadii si, savirsind dumnezeiasca Liturghie, a hirotonit un diacon impotriva canoanelor, care nu ingaduiesc nici unui episcop sa hirotoneasca in eparhie straina, fara porunca pastorului din acea eparhie. Dupa aceasta a intrat in cetate si a gazduit intr-o casa nestiuta.

Sfintul Ioan, auzind de venirea lui Epifanie si ca a slujit in biserica Sfintului Ioan Botezatorul si impotriva canoanelor a facut diacon in eparhia lui, nu s-a miniat de aceasta asupra lui, stiindu-l ca este barbat sfint si fara rautate, ci l-a rugat sa vina la dinsul si sa gazduiasca in casele patriarhiei ca si alti episcopi. Iar Epifanie n-a vrut sa se vada cu Sfintul Ioan, dorind sa placa lui Teofil, si a raspuns catre cei trimisi: “Daca Ioan nu va izgoni din cetate pe Dioscor si pe calugarii lui si de nu va iscali lepadarea cartilor lui Origen, apoi eu nu am impartasire cu Ioan”.

Iar Sfintul Ioan a raspuns prin trimisii lui Epifanie, zicind: “Nu se cuvine a face ceva cu indrazneala mai inainte de judecata soborului”. Iar pizmasii Sfintului Ioan, venind la Epifanie, l-au indemnat sa intre in biserica Sfintilor Apostoli in zi de praznic si inaintea a tot poporul sa blesteme cartile lui Origen si pe monahii cei izgoniti din Egipt, impreuna cu Dioscor, sa-i lepede ca pe niste origenisti; apoi pe Ioan sa-l mustre, ca unul ce primeste pe eretici si se uneste cu dinsii. Iar a doua zi Epifanie a mers la biserica, rivnind dupa buna credinta.

Sfintul Ioan, instiintindu-se de ceea ce voia sa faca Epifanie, a trimis la dinsul, zicind: “Epifanie, multe faci impotriva canoanelor. Intii ai slujit Sfinta Liturghie si ai hirotonit in eparhia mea, fara voia mea; dupa aceea te-ai rusinat a petrece impreuna cu noi si acum navalesti asupra Bisericii mele, indraznind a face dezbinari, fara judecata soborului. Deci, pazeste-te, ca sa nu ridici tulburare in popor, ca apoi singur vei avea primejdie”.

Acestea auzind Epifanie, s-a induplecat si, iesind din biserica, astepta venirea lui Teofil. Iar Domnul, nelasind sa se faca nici un fel de vrajba si de minie intre placutii Sai, a aratat lui Epifanie, prin tainuite descoperiri, cum ca Ioan este curat ca soarele si ca din zavistia omeneasca rabda clevetire. Pentru ca Epifanie auzise de la multi oameni despre faptele cele bune si mari ale Sfintului Ioan, despre credinta lui cea fara prihana si despre viata lui cea desavirsita. Astfel, se mira ca multi s-au sculat asupra lui Ioan si multe piri se aduc asupra lui; dar astepta sa vada ce fel de sfirsit va avea lucrul ce s-a inceput.

Imparateasa Eudoxia, auzind ca Epifanie se instraineaza de Ioan si nu are cu dinsul unire, a priceput ca este minie intre dinsii. Si, chemind pe Epifanie la sine, a zis catre dinsul: “Parinte Epifanie, tu stii ca toata imparatia greco-romana sub mina noastra este. Deci, iata astazi toata stapinirea Bisericii iti voi da, daca ma vei asculta pe mine si vei indeplini toata dorirea inimii mele si vei face ceea ce gindesc eu”. Iar Epifanie a zis: “Spune, fiica, si dupa puterea noastra ne vom sirgui a face ceea ce va fi spre mintuirea sufletului tau”.

Atunci imparateasa, crezind ca viclesugul sau va pleca pe Epifanie spre al sau gind, a inceput a grai despre Sfintul Ioan, zicind: “Ioan s-a facut nevrednic de cirma Bisericii si de aceasta mare treapta, caci se ridica asupra imparatului si noua nu ne da cinstea ce ni se cuvine. Afara de aceasta, multi spun ca el este eretic mai de demult. Pentru aceea as fi vrut sa adunam sinod si sa-l scoatem din aceasta treapta, ca sa punem pe altul in locul lui, care sa ocirmuiasca bine Biserica, pentru ca sa fie si imparatia noastra in pace”.

Astfel graind imparateasa catre Epifanie, tremura de mare minie si iarasi a zis: “Si nu este de trebuinta a osteni multi parinti, adunindu-i aici in sinod, ci sfintia ta, parinte, izgoneste-l pe dinsul din scaun, iar in locul lui pune pe altul pe care-l va arata tie Dumnezeu si eu voi face ca toti sa te asculte pe tine”.

Epifanie a zis catre dinsa: “Fiica, asculta pe parintele tau fara minie. De va fi Ioan eretic, precum ziceti voi, si nu se va pocai de acel eres, apoi nevrednic va fi de scaunul patriarhiei si vom face precum poruncesti; iar daca numai pentru aceasta vina, ca te-ar fi hulit, voiesti a-l izgoni pe el, apoi Epifanie nu voieste aceasta, pentru ca imparatilor li se cuvine sa fie buni, blinzi si sa ierte hulele ce vin asupra lor. Ca voi aveti peste voi imparat in cer si veti lua de la El iertarea greselilor voastre, daca veti ierta si voi altora. Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel din cer este milostiv”.

Imparateasa a zis catre Epifanie: “Parinte, de vei face impiedicare izgonirii lui Ioan, apoi eu voi deschide capistile idolilor si voi face ca multi, departindu-se de la Dumnezeu, sa se inchine idolilor si vor fi cele de pe urma mai rele decit cele dintii”. Acestea zicind cu minie, varsa si lacrimi din ochii sai. Iar Epifanie, mirindu-se de minia ei nebuneasca, i-a zis: “Curat sint de aceasta judecata”. Si astfel zicind, a iesit din palat. Apoi indata s-a dus vestea ca imparateasa a pornit pe marele Epifanie contra Sfintului Ioan, caci, intrind acela in palat, s-a sfatuit cu imparateasa pentru indepartarea lui Ioan.

Aceasta veste a ajuns chiar pina la Ioan. Iar el, fiind iute din fire si, avind cuvintul gata pe buzele sale, cind invata in biserica, a pomenit inaintea intregului popor, din dumnezeiasca Scriptura, rautatea multor femei. Auzind poporul ca este vorba pentru femei, au priceput multi ca a facut pilda despre imparateasa. Iar pizmasii lui Ioan au scris toate pildele lui pe hirtie si le-au dat imparatesei. Acestea citindu-le, i s-a parut ca chiar pentru dinsa a vorbit astfel.

Deci se duse la imparatul jeluindu-se ca Ioan o huleste in biserica inaintea intregului popor. Si tinguindu-se, zicea imparatului: “Intelege ca a mea dosadire este a ta ocara; caci cind ma huleste pe mine Ioan, pe tine te huleste, necinstea mea este si necinstea ta”.

Apoi ruga pe imparatul sa porunceasca a se aduna un sobor asupra lui Ioan ca sa-l izgoneasca din scaun. Imparateasa a mai scris si catre Teofil Alexandreanul ca sa vina iute la Constantinopol, netemindu-se de nimic, caci “eu – zicea ea -, si pe imparatul voi ruga pentru tine si voi astupa gura tuturor potrivnicilor tai, numai vino fara zabava si aduna episcopi multi, ca sa izgonesti din scaun pe vrajmasul meu Ioan”. Iar Teofil, intarit de scrisoarea imparatesei, s-a grabit spre a veni la Constantinopol, avind corabii incarcate cu aromate din India si cu poame si cu bucati de matase de mare pret, tesute cu fir, pentru ca sa insele pe multi cu daruri si sa-i plece spre sfatul sau.

In acea vreme fericitul Ioan a scris catre Sfintul Epifanie astfel: “Frate Epifanie, am auzit ca ai facut sfat cu imparateasa, pentru izgonirea mea; dar sa stii ca si tu nu vei mai vedea scaunul tau”. Iar Epifanie i-a raspuns asa: “Rabdatorule de chinuri, Ioane, napastuit fiind, biruieste; dar nici tu nu vei ajunge la locul acela la care te vor izgoni pe tine”. Si s-a implinit proorocia la amindoi, pentru ca Epifanie, mai zabovind putin la Constantinopol, a cunoscut ca fara dreptate vor sa-l osindeasca pe cel drept.

Nevoind sa fie partas la acea judecata tilhareasca, s-a urcat cu ai sai in corabie, nespunind nimanui nimic, si pe ascuns s-a intors la ale sale. Dar calatorind pe mare, s-a mutat la Domnul, neajungind la scaunul sau, dupa proorocia Sfintului Ioan. La fel si Sfintul Ioan, in a doua izgonire a sa, neajungind la locul la care a fost trimis, s-a odihnit in Domnul, dupa proorocia lui Epifanie. Despre acest lucru mai pe urma se va vorbi. Iar acum sa ne intoarcem cu povestirea istoriei celei dintii.

Teofil, patriarhul Alexandriei, intarit fiind cu scrisoarea imparatesei, a venit la Constantinopol fara zabava, cu multi episcopi, pe care cu viclenie ii induplecase la un gind cu dinsul, netemindu-se de nimic. Insa imparatul n-a voit sa vorbeasca cu Teofil, pina cind vor veni episcopii trimisi de Inochentie, papa Romei, pentru ca nu stia ca romanii asteptau a doua scrisoare prin care sa le vesteasca adunarea episcopilor Rasaritului. Pentru aceea, desi erau gata de cale, n-au pornit a veni. Iar imparateasa a ascuns de imparatul pe toti episcopii care venisera cu dinsul, le-a spus cugetul sau pe care-l are asupra lui Ioan si i-a rugat sa se sirguiasca cit vor putea sa izgoneasca pe Sfintul din scaun. Apoi gasindu-i imparateasa si pe dinsii tot astfel cugetind, s-a mingiiat foarte. Dupa aceea umplindu-le pungile cu aur si intarind sfatul, le-a dat voie a se retrage din palat.

Dupa aceasta, imparateasa a chemat la sine pe toti cei ce se plingeau impotriva lui Teofil, pe calugari, pe preoti si pe episcopi; caci venisera inca sase episcopi din Egipt, preoti si diaconi, douazeci la numar, care se departasera de Teofil si adusesera multe pricini asupra lui, voind sa se judece impreuna cu dinsul.

Pe acestia adunindu-i imparateasa, i-a rugat sa inceteze cu planul lor si sa nu aduca in judecata pricinile lui Teofil, ci sa ierte napastuirile care li s-au facut de dinsul. Astfel, unii au ascultat pe imparateasa si, punindu-si nadejdea spre Dumnezeu, au tacut; iar altii se impotriveau foarte. Deci, pe cei ce au tacut imparateasa i-a imbogatit cu daruri, iar pe cei ce se impotriveau, prinzindu-i, i-a trimis in surghiun la Tesalonic.

Monahii cei mai sus pomeniti, pentru a caror strimbatate urma sa se faca judecata impotriva lui Teofil, vazind ca s-au schimbat lucrurile si ca nu pentru aceea se aduna sobor, ca sa fie judecat Teofil, ci ca sa fie izgonit Ioan. Apoi, cunoscind ca nu pot sa aduca la judecata pira contra lui Teofil, a carui mina o sprijineste imparateasa, au incetat de a se mai jelui si nici daruri de la imparateasa nu au voit a primi; ci s-au indestulat cu aceea ca Teofil ii ingaduie a se inapoia pe la locurile lor prin pustia Egiptului. Caci mestesugaretul Teofil, intrind in oras, mai intii a cautat sa se impace cu calugarii cei izgoniti, pentru ca numai cu Sfintul Ioan sa aiba pricina.

Deci, tacind calugarii, unii indata s-au intors in pustiile lor, dintre care era si Isidor cel de-a pururea pomenit si cuviosul Ierax. Iar Dioscor, dupa putina vreme a raposat in Constantinopol si a fost ingropat cu mare cinste. Tot acolo a murit si Amonie, care, cind era aproape sa moara a proorocit ca tulburatorii Bisericii cei ce s-au sculat asupra Sfintului Ioan Gura de Aur, se vor sfirsi cu grea moarte; care lucru s-a si implinit si despre care se va spune mai pe urma. Astfel, scapind Teofil de toti pirisii sai, a ramas fara grija.

In acea vreme Sfintul Ioan, dupa obiceiul sau, propovaduind cuvintul lui Dumnezeu, a spus niste cuvinte din Sfinta Scriptura, anume din cartile imparatilor: “Adunati la mine pe proorocii cei de rusine, pe cei ce maninca la masa Isabelei, ca sa vorbesc catre dinsii precum a zis Ilie: Pina cind schiopatati de amindoua gleznele voastre? De este Domnul Dumnezeu, mergeti in urma Lui, iar de este masa Isabelei va veti ingretosa”.

Acestea auzind pismataretii Sfintului Ioan, au spus lui Teofil si episcopilor care erau cu dinsul; iar ei au scris acele cuvinte, tilcuindu-le rau, mai adaugind si altele, zicind ca Sfintul Ioan a asemanat inaintea tuturor pe imparateasa cu Isabela, iar pe dinsii i-a numit prooroci fara rusine. Deci, scriind acelea, le-au dat imparatului si imparatesei. Atunci imparateasa tinguindu-se, cerea imparatului pedepsirea Sfintului Ioan.

Imparatului i-a parut rau de imparateasa sa si toata minia ce o avea asupra lui Teofil a intors-o asupra lui Ioan. Deci, a poruncit lui Teofil sa adune sobor contra lui Ioan. Iar Teofil cu toti ai sai, s-a bucurat de minia imparatului asupra Sfintului Ioan si a aflat doi diaconi pe care Sfintul Ioan ii departase de la biserica, pentru pacate; caci unul facuse ucidere, iar altul desfrinare.

Pe aceia chemindu-i Teofil, le-a fagaduit ca-i va aduce la treapta lor, numai sa-l asculte si sa marturiseasca asupra lui Ioan minciuni. Iar ei ticalosii, avind pizma asupra lui Ioan si dorind dregatoria lor cea dintii, indata au fagaduit ca vor face dupa voia lui Teofil. Deci a scris Teofil multe pricini mincinoase asupra Sfintului Ioan si le-a dat diaconilor acelora ca sa le aduca soborului, ca de la ei. Iar locul soborului era orinduit sa fie inaintea cetatii Calcedonului, unde era curtea imparateasca si o biserica mare a Sfintilor Apostoli Petru si Pavel; acolo s-au adunat episcopii impreuna cu Teofil.

Iar Sfintul Ioan sedea in casa patriarhala, impreuna cu episcopii ce erau cu dinsul, care erau patruzeci la numar, si se mira foarte cum Teofil, care trebuia sa fie judecat si sa dea raspuns pentru atitea invinuiri, acela a venit acum cu episcopi si a intors pe imparatul incit, nu numai ca nu da raspuns de ale sale nedreptati, ci cauta sa judece si pe altii.

Apoi a inceput a grai catre episcopii sai: “Fratilor, rugati pe Dumnezeu pentru mine si daca iubiti pe Hristos, sa nu iesiti de la bisericile voastre; pentru ca mie mi s-a apropiat vremea de primejdii si, multe necazuri avind, ma voi duce din aceasta viata; caci vad ca satana nerabdind invatatura mea, a facut sfat asupra-mi”. Ei, auzind acestea, s-au spaimintat si au plins toti. Iar Sfintul, zicindu-le sa taca, ii mingiia sa nu plinga pentru dinsul.

Astfel vorbind el catre soborul sau, iata au venit trimisii de la soborul lui Teofil, chemind pe Ioan la judecata, ca sa raspunda impotriva pricinilor celor aduse asupra lui. Iar episcopii cei ce erau cu Sfintul Ioan au zis lui Teofil prin trimisii aceia: “Nu chema, precum a chemat Cain pe Abel, ci vino tu la noi, in cetatea aceasta legiuita; pentru ca noi sa auzim mai intii indreptarea ta, caci avem asupra ta scrisori care cuprind saptezeci de calcari de lege pe care le-ai facut tu. Deci vino tu aici, caci noi – care cu darul lui Dumnezeu ne-am adunat nu spre risipirea Bisericii ci spre pace -, sintem mai multi decit cei din soborul vostru”.

Sfintul Ioan a zis: “Nu pot merge la vrajmasii mei cei dovediti”. Si fiind chemat si a doua oara, si a treia oara, n-a mers, zicind: “La cine sa merg, la pirisii ori la judecatorii mei? Eu sint gata a sta si inaintea soborului a toata lumea, insa sa stea si vrajmasii mei cu mine la judecata, dar altul sa fie care sa ne judece. Pe cind acum, si pirisii si judecatorii mei sint aceiasi. Ei nu voiesc sa se judece cu mine, ci ca sa ma judece pe mine; deci nu voi merge la o judecata ca aceasta. Sa se adune episcopii de la toate scaunele si atunci voi sta la judecata”.

Acestea zicind, a trimis in locul sau trei episcopi si doi preoti, ca sa graiasca pentru dinsul. Iar adunarea lui Teofil vazind pe trimisii lui Ioan si cele graite nevoind a le auzi, i-au apucat si i-au batut; iar pe unul dintre ei a pus lanturile de fier, pe care le pregatise Sfintului Ioan. Apoi a inceput a citi pricinile nedrepte asupra lui Ioan celui nevinovat si curat cu inima, care erau alcatuite din minciuni; si punind martori mincinosi, l-au judecat.

Sfintul Ioan, in acea vreme, sezind in biserica impreuna cu episcopii sai, zicea:

“Multe sint valurile si cumplita este chinuirea. Dar nu ne temem de inecare pentru ca sintem pe piatra. Sa spumeze marea si sa se tulbure, dar piatra nu se poate zdrobi. Sa se ridice valurile, insa corabia lui Iisus nu pot sa o inece. Eu de ce sa ma tem? Nu cumva de moarte? De traiesc, vietuiesc lui Hristos, iar de voi muri, am dobinda. Sau de izgonire sa ma tem? Dar al Domnului este pamintul si plinirea lui. Pentru care avutie sa-mi para rau? Dar nimic n-am adus in lumea aceasta si este dovedit ca nici nu am putea lua ceva cu noi. Chiar de ceea ce este in lumea aceasta mai infricosat, eu nu ma tem si de ceea ce este fericire in lume, nu bag seama. Nici de saracie nu ma tem, nici bogatia nu o poftesc, nici nu ma cutremur de moarte, ci ma rog ca voi sa sporiti spre cele bune”.

Acestea si mai multe alte cuvinte spunind Sfintul catre ce-i ce-l ascultau, in aceeasi vreme Teofil cu episcopii sai a judecat pe Sfintul Ioan ca sa fie scos din scaun; si l-au judecat, nevazind fata lui, nici auzind glasul lui. Astfel au savirsit intr-o zi rautatea pe care de demult o aveau in inima.

Dupa aceea a trimis la imparatul scrisoarea aceasta: “De vreme ce Ioan se face vinovat de multe, si singur stiindu-se astfel, n-a voit a veni la judecata, de aceea acum este departat de la noi, fiindca si canoanele spun asa. Acum nimic nu trebuie mai mult decit numai sa porunceasca stapinirea ta, ca sa-l izgoneasca pe Ioan din scaun, chiar fara voia lui”.

Imparatul Arcadie n-a ascultat nici invinuirile aduse asupra lui Ioan, nici raspunsul lui; ci crezind numai cuvintele nedrepte ale acelui sobor, indata a poruncit sa izgoneasca pe Sfintul din scaun. Deci, a trimis la el un oarecare boier cu ostasi, ca la razboi. Iar poporul, auzind aceasta, s-a aprins de minie si s-a strins multime fara numar, nelasind sa izgoneasca pe Sfintul Ioan. Asa ca unii strigau impotriva imparatului si a imparatesei, iar altii impotriva lui Teofil si a celor de un gind cu dinsul, zicind ca, cu nedreptate este osindit Sfintul Ioan; incit poporul trei zile nu s-a departat, strajuind si nelasind ca sa-l izgoneasca. Iar Sfintul, temindu-se ca nu cumva sa nascoceasca alta vina asupra lui, ca adica nu se supune imparatului, s-a tainuit de popor si fiind seara, a iesit pe ascuns si s-a dat in miinile ostasilor celor ce voiau sa-l ia.

Ostasii, luindu-l pe dinsul, l-au dus la malul marii si au plutit spre Prenet, care este in dreptul Nicomidiei. Iar poporul nerabdind nelegiuirea, a facut mare zgomot si multa rascoala prin cetate, incit unii au fost raniti, iar altii au si murit. Pe Teofil poporul il cauta sa-l ucida cu pietre; dar el, intelegind aceasta, a fugit pe ascuns din cetate si a plecat cu corabia la Alexandria. Asemenea s-au imprastiat si cei ce fusesera la un gind cu dinsul. Iar tulburarea in popor era pretutindeni, incit si prin biserici si prin tirguri striga asupra celor ce facusera judecata cea nedreapta si departasera pe luminatorul lumii.

Ajungind poporul chiar la palatul imparatesc, striga cu mare glas si tinguire, ca iarasi sa aduca pe Sfintul Ioan in scaun. Atunci s-a facut intr-o noapte un infricosat cutremur de pamint, incit toti au fost cuprinsi de o mare frica, iar mai virtos pe imparateasa o cuprinsese o mare groaza si cutremur, pentru ca palatul ei se clatina mai virtos decit alte ziduri, din care a si cazut o parte oarecare. Iar poporul mereu striga cu glas mare: “De nu va fi intors Ioan, apoi toata cetatea va cadea”.

Si s-a spaimintat imparatul de pedeapsa lui Dumnezeu si de tulburarea poporului si astfel a trimis de graba pe un imputernicit al imparatesei, anume Visarion, in urma Sfintului Ioan, caci imparateasa a rugat pe imparatul sa porunceasca sa-l aduca inapoi, fiindca o cuprinsese frica si cutremur de strigatele poporului. Atunci alergau trimisii unul dupa altul, sirguindu-se a ruga pe Sfintul ca sa se intoarca in cetate, si s-a umplut marea Traciei de trimisi.

Intorcindu-se fericitul si instiintindu-se cetatenii de aceasta, au iesit toti in intimpinarea lui cu luminari aprinse, incit se acoperise marea de corabiile ce intimpinau pe Sfintul. Sosind Sfintul Ioan in cetate, n-a voit sa intre inauntru. Ci, petrecind, astepta pina ce se va face cercetare intr-un sobor mai mare, ca sa vada pentru ce a fost izgonit. Iar poporul nu voia aceasta, ca sa fie pastorul lor afara si striga tare asupra imparatului.

Deci, silit fiind de popor, a intrat in cetate si a fost dus cu cinste in biserica, cu psalmi si cu cintari. Si, facind rugaciune, a sezut pe scaunul sau. Apoi, dind pace poporului, a facut invatatura si toti s-au bucurat cu bucurie mare pentru intoarcerea lui. Atunci toata ceata zavistnicilor s-a raspindit pina in sfirsit si toti zavistnicii au fugit si au tacut.

Ocirmuind Sfintul Ioan Biserica lui Hristos cu buna liniste si hranind oile sale cele cuvintatoare cu invataturile cele izvoritoare de miere, toate bisericile s-au veselit de acest pastor si invatator. Iar dupa citava vreme iarasi s-a ridicat furtuna cea dintii asupra fericitului, dintr-o pricina ca aceasta. Un idol de argint in chipul imparatesei Evdochia era facut si pus pe un stilp inalt, aproape de biserica Sfintei Sofia, in mijlocul ulitei celei mari. Acolo se obisnuise a se face priveliste si multi, adunindu-se la acel stilp, isi faceau jocurile lor.

Sfintul Ioan, vazind ca spre ocara Bisericii s-a facut acolo aproape o priveliste ca aceea, a inceput cu indrazneala, dupa obiceiul sau, a vorbi contra acelora care au pus idolul acolo si care au poruncit a se face jocuri. Iar imparateasa, avind inca in sine minia cea mai dinainte pornita asupra Sfintului, auzind cuvintele lui, iarasi a priceput ca impotriva ei graieste Sfintul.

Deci, s-a umplut de minie si iarasi a poruncit sa se adune sobor asupra Sfintului Ioan. Sfintul simtind aceasta, a inceput mai pe fata a grai despre dinsa, la toata adunarea: “Iarasi Irodiada se indraceste, iarasi joaca si salta, iarasi cauta capul lui Ioan”. Cu aceste cuvinte a pornit pe imparateasa spre mai mare minie si cu mare plingere a rugat pe imparatul ca sa porunceasca iarasi sa se faca sinod asupra Sfintului Ioan. Si indata s-au trimis carti imparatesti pe la toti episcopii, ca sa se adune la Constantinopol si sa judece pe Ioan.

Astfel, s-au adunat toti ca si mai inainte, afara de Teofil, caci el stia cum ca intii abia a scapat de popor si se temea acum a mai merge singur acolo; ci a trimis in locul sau trei episcopi care aduceau canoanele ce le facusera arienii asupra Sfintului Atanasie cel Mare, ca astfel, cu acele canoane sa judece pe Sfintul Ioan, care, fiind izgonit, s-a suit singur iarasi pe scaun, fara sinod.

Deci, fericitul Ioan a fost osindit dupa acele canoane nedrepte, pentru ca nu cautau alta vina si nu faceau alta cercetare, decit numai sa raspunda la aceasta: cum fiind scos, a indraznit iarasi a se sui pe scaun, fara sinod? Iar Sfintul Ioan Gura de Aur a raspuns, zicind: “La judecata n-am stat, nici cu pirisii mei nu m-am infatisat, nici am vazut pricinile cele scrise asupra mea, nici vreo osindire n-am avut. Ci, imparatii m-au izgonit si aceia m-au intors iarasi; iar canonul acesta cu care ma judecati pe mine, nu este de la cei dreptcredinciosi, ci de la arieni, contra lui Atanasie cel Mare”. Iar sinodul, neprimind acest raspuns, l-au scos afara din scaun.

Deci, sosind praznicul cel mare al Sfintelor Pasti, indemnat fiind imparatul de episcopi, a trimis la Sfintul Ioan, zicind:

“Iesi din biserica, pentru ca esti judecat de doua soboare si nu-mi este cu putinta a intra in biserica, pina cind esti tu intr-insa”. Iar Sfintul Ioan a raspuns imparatului prin trimisi, zicind asa: “Eu am primit Biserica de la Hristos, Mintuitorul meu; deci nu pot sa ies dintr-insa singur, de nu voi fi cu sila izgonit. A ta este cetatea si pe tine toti te asculta. Daca voiesti a ma departa de Biserica lui Hristos, apoi trimite pe ai tai sa ma scoata cu sila afara dintr-insa, si voi avea raspuns inaintea lui Dumnezeu ca n-am iesit de voia mea din Biserica, ci cu forta imparateasca am fost izgonit”.

Acestea auzindu-le imparatul, se ingrijora. Insa, fiind indemnat de cei potrivnici, a trimis pe Marin dregatorul, care pastra averea imparatesei, de a scos cu sila din biserica pe Sfintul Ioan, invatatorul cel mare. Dar i s-a poruncit ca poate sa ramina in casele patriarhiei pina la o vreme. Deci a petrecut Sfintul acolo doua luni, neiesind din chilia sa, pina cind imparatul a poruncit sa mearga in surghiun.

In acea vreme vrajmasii lui Ioan au indemnat pe un om sa-l ucida pe dinsul. Deci, a inceput omul acela a se face indracit, ca sa nu fie cunoscut acel lucru rau pe care cugetase sa-l faca. Si pregatind o sabie, cauta vreme cu prilej ca sa omoare pe Sfintul. Dar mai inainte, pina a nu se face acea faradelege, a cunoscut poporul acea taina si, prinzind pe omul acela, l-a dus la eparhul cetatii spre cercetare. Iar Sfintul Ioan, auzind de aceasta, a trimis pe episcopii care se aflau linga dinsul si a izbavit pe omul acela, mai inainte pina a nu fi incercat cu batai.

Dupa aceasta, un rob al unui preot, anume Elpidie, fiind insarcinat cu uciderea Sfintului, a primit cincizeci de galbeni si a alergat degraba la curtea patriarhiei, voind a navali inauntru. Iar un oarecare, ce se intimplase acolo, l-a oprit din alergarea lui, ca sa spuna pricina, pentru ce se sirguieste asa degrab. El, neraspunzind nimic, a lovit cu sabia pe omul acela. Altul, vazind ceea ce se petrece, a strigat catre dinsul, iar el si pe acela l-a omorit; la fel si pe al treilea. Asa ca s-a facut mare tulburare in curtea patriarhiei. Iar robul a fugit inapoi si l-a intimpinat un om care iesise din baie si care a vrut sa-l prinda, iar el si pe acesta l-a ranit cu sabia si a murit.

Din acea vreme poporul strajuia cu osirdie pe Sfintul Ioan, ziua si noaptea sezind linga casa patriarhului, schimbindu-se unii dupa altii, caci vedeau ca vrajmasii lui cautau sa-l omoare. Apoi, trecind cele cincizeci de zile, a venit porunca de la imparatul ca Sfintul Ioan sa mearga in surghiun. Acolo era un barbat cu boierie, care a sfatuit pe Sfintul sa iasa in taina, ca sa nu se faca razboi intre popor si ostasi, “caci atunci – zicea el – vei fi vinovat de multa varsare de singe, pentru ca porunca este ca sa te ia cu sila si de se va impotrivi poporul, se va ridica razboi”.

Sfintul Ioan, auzind aceasta, a chemat pe episcopii sai iubiti si pe clerici, precum si pe fericita Olimpiada diaconita si, invatindu-i sa fie tari in dreapta credinta, le-a dat sarutarea cea mai de pe urma. Iar ei au plins pentru dinsul cu amar, apoi si el plingind, s-a despartit de dinsii cu jale si a iesit pe portile cele mici care erau spre mare, ca sa nu fie stiut de popor. Acolo ostasii il asteptau si, luindu-l, indata l-au pus intr-o corabie mica si l-au dus in Bitinia, iar de acolo, l-au dus mai inainte pe cale.

In aceasi zi, dupa izgonirea Sfintului Ioan, s-a aprins prestolul bisericii, nu din oarecare pricina omeneasca, ci din minia lui Dumnezeu si, deodata, focul s-a ridicat la inaltime si s-a raspindit prin toata biserica. Apoi, suflind vint puternic, a iesit focul din biserica si mergind prin vazduh, a trecut prin tirg, ajungind la palat, unde se facea sfatul boierilor, si aprinzindu-se si acel palat, a ars pina la temelii.

Atunci era o vedere infricosata, caci focul, ca in chipul unul sarpe insufletit, umbla imprejur, arzind casele cele mai departate, iar cele care erau mai aproape de biserica au ramas intregi, ca prin aceasta sa fie cunoscut ca nu din intimplare, ci din minia lui Dumnezeu s-a facut arderea aceea, pentru izgonirea Sfintului Ioan Gura de Aur.

Astfel ca in trei ceasuri, adica de la ceasul al saselea pina la ceasul al noualea, multime de zidiri preafrumoase, cu podoabe nespuse si bogatii fara numar, s-au prefacut in cenusa. Dar nici un suflet n-a pierit din tot poporul in focul cel infricosat, si toti ziceau ca pentru izgonirea Sfintului Ioan pedepseste Dumnezeu cetatea cu foc, caci au izgonit fara vina pe placutul lui Dumnezeu. Iar vrajmasii Sfintului Ioan, dimpotriva, raspundeau zicind ca “cei de un gind cu Ioan au aprins biserica”.

Pentru aceea multi au fost prinsi si pedepsiti cu munci de catre eparhul cetatii, care era elin cu credinta, dintre care unii au si murit. Insa nu s-a aflat nici o pricina, cum ca oamenii au dat foc, ci aceasta era numai minia lui Dumnezeu.

Fericitul Ioan, fiind dus in surghiunie, a rabdat multe necazuri de la ostasi, pentru ca le poruncise imparateasa sa-l amarasca in tot timpul pe cale, ca doar va muri mai degraba. Deci, il puneau pe dobitoc fara sea si mergea repede, asa ca intr-o zi facea cale cit s-ar fi cuvenit a merge doua sau trei zile. Apoi nu-i dadeau odihna deloc si gazduia la case proaste si necurate, uneori si la case de jidovi, alteori si la case de desfrinare. Iar in biserica nu-l lasau nicaieri si cu cuvinte de hula il dosadeau, il ocarau si-l batjocoreau. Apoi i-au luat banii ce i se dadusera de cheltuiala pe cale. Cu astfel de necaz a fost dus in surghiun Sfintul Ioan Gura de Aur.

Cind li se intimpla a trece pe linga vreo cetate in care erau episcopi, prieteni de-ai lui Teofil, iar lui Ioan pizmasi, aceia ii faceau negraita batjocura, iar altii nu-l lasau nici in cetate sa intre. Apoi unii indemnau pe ostasi, prin daruri, ca sa-i faca si mai mult necaz pe cale. Iar pe alocuri, auzind Sfintii Parinti ca il duc in surghiun, ii ieseau in intimpinare si plingeau pentru dinsul, pentru ca invatatorul acesta rabda chinuri pe nedreptate.

Despre acestea singur pomeneste in epistola sa trimisa din Cucuso, catre Ciprian, zicind: “Multe nevoi mi s-au intimplat pe cale, dar despre acelea n-am avut nici o grija. Iar cind am venit in partile Capadochiei si Tavrociliciei, multe cete de sfinti parinti ne intimpinau pe noi si nu numai de parinti, ci si multime de fecioare calugarite, varsau izvoare de lacrimi si plingeau cu amar, vazindu-ne pe noi ca ne duce in surghiun, si ziceau intre ele: “Mai bine ar fi fost sa se fi stins soarele, decit sa fi tacut gura lui Ioan”. Si aceste vorbe m-au tulburat mai mult si m-au mihnit, de vreme ce i-am vazut pe toti plingind pentru mine; iar despre altele cite mi s-au intimplat, nici o grija n-am avut”. Acestea singur le-a scris Sfintul Ioan despre sine.

Fiind dus in Armenia, in cetatea Cucuso, l-a primit cu dragoste in casa sa Adelfie, episcopul cetatii aceleia, caci prin descoperirea lui Dumnezeu a fost sfatuit in vedenie sa-l primeasca. Acolo petrecind Sfintul Ioan, prin invatatura sa, a adus la Hristos pe multi necredinciosi inchinatori la idoli.

Dupa aceea a venit porunca de la imparateasa ca Sfintul Ioan sa fie izgonit mai departe, intr-un loc pustiu, ce se numea Pitiunt, care este la malul marii Pontului (Marea Neagra), ce se invecineaza cu barbarii. Deci, luindu-l ostasii, l-au dus, facindu-i multe feluri de neajunsuri, ca si intii, ca doar ar muri mai degraba, ducindu-l uneori prin ploaie si alteori prin arsita soarelui, iar prin cetati si prin sate nu-l lasa sa intre. Astfel calatorea Sfintul Ioan spre surghiunul sau.

Mai inainte cu putine zile de sfirsitul sau, stind intr-o noapte la rugaciune, dupa obiceiul sau, au venit la dinsul Sfintii Apostoli Petru si Ioan, pe care si mai inainte ii vazuse, cind vietuia in minastirea Antiohiei, si au zis catre dinsul:

“Bucura-te, pastorul cel bun al oilor lui Hristos cele cuvintatoare si rabdatorule de chinuri! Sintem trimisi la tine de Stapinul nostru Cel de obste, Iisus Hristos, ca sa-ti ajutam si sa te mingiiem in necazuri si in ostenelile tale, pe care le-ai suferit pentru curatia vietii tale. Caci ai mustrat pe imparatii care faceau faradelege, facindu-te urmator Sfintului Ioan Botezatorul, mustratorul calcarii de lege.

Pentru aceea, imputerniceste-te si te intareste, pentru ca tie ti s-a pregatit mare rasplata in imparatia cerurilor si iti binevestim bucurie mare; caci dupa putine zile te vei duce la Domnul Dumnezeul tau si te vei odihni impreuna cu noi in imparatia cerului, in veacul cel fara de sfirsit. Deci nadajduieste, ca ai biruit pe vrajmasi, si pe cei ce te urasc pe tine i-ai rusinat, iar pe potrivnicul diavol l-ai biruit. Dar pe Eudoxia o vor minca viermii si te va cauta pe tine spre ajutor si nu te va afla; apoi va muri cu durere mare, caci va fi fara vindecare, fiindca de la Dumnezeu este rinduita a lua acea pedeapsa”.

Dupa aceea i-au dat lui oarecare mincare, zicind: “Primeste aceasta si o maninca, pentru ca de acum nu-ti mai trebuie alta mincare in viata. Aceasta iti va fi tie destul pina cind iti vei da sufletul in miinile lui Dumnezeu”. Iar el a mincat inaintea lor si s-a veselit. Apoi cei ce se aratasera, s-au dus de la dinsul.

Acolo, impreuna cu Sfintul Ioan, erau doi preoti si un diacon, care mersesera din Constantinopol impreuna cu dinsul in surghiun, si nu se desparteau de dinsul, ci impreuna patimeau, fiind legati cu dragoste de dinsul. Aceia au vazut cind au venit la Ioan Sfintii Apostoli si au auzit toate cuvintele graite de dinsii, bucurindu-se foarte, ca au patimit impreuna cu un om ca acesta, care este foarte placut lui Dumnezeu si are parte impreuna cu Sfintii Apostoli.

Apoi, mai mergind putine zile, au ajuns la Comani, unde era o biserica a Sfintului Sfintitului Mucenic Vasilisc, episcopul Comanilor, care a patimit pentru Hristos in Nicomidia, impreuna cu Luchian, preotul Antiohiei, de la Maximian paginul imparat, si au stat acolo linga acea biserica.

Fiind atunci praznicul Inaltarii Cinstitei Cruci, in acea noapte s-a aratat fericitului Ioan, Sfintul Mucenic Vasilisc, zicind: “Nadajduieste, frate Ioane, ca miine vom fi amindoi impreuna”. Acelasi sfint mucenic s-a aratat si preotului bisericii sale, zicind: “Gateste loc fratelui Ioan, caci vine la noi”.

Facindu-se ziua, Sfintul Ioan a rugat pe ostasi ca sa ramina acolo pina la al cincilea ceas, iar ei nu l-au ascultat, ci voiau sa plece mai degraba. Deci, pornind corabia, fugea ca o pasare inaripata si in putina vreme a strabatut treizeci de stadii de la cetate. Iar cu purtarea de grija a lui Dumnezeu, iarasi s-au intors linga biserica Sfintului Vasilisc, si se mirau foarte. Iar Sfintul Ioan iarasi i-a rugat sa astepte putin in locul acela, pina cind se va ruga in biserica. Ostasii, vazind puterea lui Dumnezeu, Care indata i-a intors din cale si i-a adus cu mina nevazuta iarasi la locul cel dintii, au implinit dorinta Sfintului.

Intrind el in biserica, a cerut vesminte bisericesti si si-a schimbat toata imbracaminta sa, pina la incaltaminte. Apoi hainele sale le-a dat celor ce erau cu dinsul in corabie, iar cu cele bisericesti a savirsit Sfinta Liturghie si s-a impartasit cu Preacuratele si de viata facatoarele Taine ale Trupului si Singelui lui Hristos.

Dupa aceea, facind rugaciune de multumire, a dat sarutarea cea mai de pe urma celor ce erau impreuna cu dinsul. Apoi, culcindu-se, a grait cuvintul cel obisnuit: Slava lui Dumnezeu pentru toate! Insemnindu-se cu semnul Crucii, a zis cuvintul cel mai de pe urma: “Amin!” Si indata si-a dat sufletul in miinile lui Dumnezeu, in ziua Inaltarii Cinstitei Cruci, pentru ca a purtat Crucea in toata viata sa, rastignindu-se lumii si impreuna rastignindu-se cu Hristos. Apoi a fost pus in aceeasi biserica impreuna cu Sfintul Mucenic Vasilisc si s-a implinit proorocia Sfintului Epifanie al Ciprului, care i-a zis ca: “Nu vei ajunge la locul acela la care te vor izgoni”. Caci mergind spre Pitiunt, a raposat la Comani, neajungind la locul hotarit.

Astfel s-a stins lumina Bisericii, astfel a tacut gura cea de aur, astfel si-a savirsit nevointa si alergarea bunul nevoitor si patimitor, care a fost pe scaunul patriarhiei sase ani, iar in surghiun a suferit trei ani, fiind dus din loc in loc.

Murind acest mare dascal al lumii, cei doi preoti cu diaconul, care il urmasera pina la rasuflarea cea mai de pe urma, plingind mult dupa parintele lor, s-au dus la Roma la Papa Inochentie si i-au spus toate cu de-amanuntul, cele ce a rabdat Sfintul Ioan si pentru care pricini. Apoi i-au spus si despre adormirea sfintiei sale si cum, mai inainte de raposarea lui, au venit la dinsul Sfintii Apostoli Petru si Ioan Cuvintatorul de Dumnezeu si cele ce au grait catre dinsul; si, dupa aceea, i-au spus cum i s-a aratat Sfintul Mucenic Vasilisc.

Papa Inochentie, auzind toate acestea, s-a minunat foarte si s-a mihnit de o nedreapta izgonire ca aceea si de moartea unui dascal ca acela si stilp al Bisericii. Papa a spus toate acelea imparatului Onorie, fratele lui Arcadie, care imparatea in Roma, si s-au mihnit amindoi, adica si imparatul Onorie si Papa Inochentie.

Deci, indata au scris catre imparatul Arcadie. Papa a scris din partea sa asa: “Singele fratelui meu Ioan striga catre Dumnezeu asupra ta, imparate, precum de demult singele dreptului Abel striga asupra lui Cain, ucigatorul de frate; si cu adevarat va fi pedepsit, pentru ca in vreme de pace a ridicat prigoana asupra Bisericii lui Dumnezeu. Tu ai izgonit pe pastorul ei cel adevarat si impreuna cu dinsul ai izgonit si pe Hristos Dumnezeu; iar turma ai incredintat-o naimitilor si nu pastorilor”.

Acestea si multe altele a scris Papa Inochentie catre Arcadie, oprindu-l pe el si pe Eudoxia, sotia sa, de la Dumnezeiestile Taine si dind anatemii pe toti cei ce au izgonit pe Sfintul Ioan. Iar pe Teofil, nu numai din treapta, ci si de la crestinatate instrainindu-l, l-a chemat la judecata soborniceasca, ca sa primeasca pedeapsa pentru faptele sale. Apoi Onorie a scris catre fratele sau Arcadie, astfel: “Nu stim, zice el, ce lucrare diavoleasca te-a inselat pe tine frate, ca sa te increzi in femeie, s-o asculti pe dinsa si sa faci unele ca acestea, pe care nici un imparat crestin nu le-a facut. Caci cuviosii episcopi care sint aici striga impotriva imparatiei voastre, fiindca pe Ioan marele arhiereu al lui Dumnezeu, fara de judecata si impotriva canoanelor l-ati departat din scaun si, chinuindu-l cu amar surghiun, l-ati lipsit si de viata”. La sfirsitul acestei scrisori, l-a mai sfatuit sa se pocaiasca si sa pedepseasca pe aceia care au fost pricina tulburarii Bisericii si a izgonirii lui Ioan.

Primind Arcadie scrisoarea de la fratele sau si de la papa, a simtit o nespusa mihnire si temere. Deci, cautind pe aceia care cu zavistie se sculasera asupra Sfintului Ioan, i-a muncit in multe feluri; pe unii i-a taiat cu sabia si pe altii i-a scos din dregatoriile lor cu ocara. Apoi, pe unii din acei episcopi care au judecat pe Sfintul Ioan si care se aflau atunci in Constantinopol, a poruncit sa-i prinda si sa-i inchida in temnita poporului, intre care era si Isihirion, feciorul fratelui lui Teofil. Iar catre Teofil a scris foarte aspru, poruncindu-i sa fie gata de judecata la Tesalonic, ca sa primeasca vesnica pedeapsa pentru rautatea sa.

Apoi, pe femeia sa Eudoxia a izgonit-o in alte case si a inchis-o acolo, poruncind sa nu mearga nimeni la dinsa, ci numai o roaba. Iar pe toate rudele ei care au fost ajutatoare rautatii, le-a izgonit si le-a luat averile. Pe unii insa cu rani si cu temnite i-a muncit. Dupa aceea a scris Papei Inochentie, vestindu-l despre toate cele ce a facut si cu smerenie si cu pocainta isi cerea iertare. Apoi a scris catre fratele sau, Onorie, sa se roage de papa sa-l dezlege de blestem, si astfel a dobindit cererea. Pentru ca papa citind rugaciunea lui cea cu smerenie, i-a primit pocainta si a scris catre fericitul Proclu, care atunci era episcop al cetatii Cizicului, ca sa dezlege pe imparat de anatema si sa-l impartaseasca cu Sfintele Taine, iar pe fericitul Ioan sa-l scrie intre sfinti.

Acestea facindu-se, Domnul Dumnezeul izbindirilor Insusi a inceput a face izbinda asupra vrajmasilor placutului Sau Ioan, caci a pornit cumplite pedepse si au murit toti cu moarte cruda, dupa proorocia fericitului Amonie. Iar episcopii, clericii, stapinitorii mirenesti, precum si poporul cel de obste, care s-au ridicat asupra Sfintului Ioan Gura de Aur si au grait hule asupra lui ca sa fie departat, s-au umplut de rani cumplite si au murit. Iar altora li s-au uscat miinile si picioarele si au murit in chinuri.

Unul dintre acei judecatori nedrepti, cazind de pe cal si fringindu-i-se mina cea dreapta cu care scrisese pricini nedrepte asupra Sfintului Ioan cel drept, nevinovat si curat cu inima, a murit acolo indata. Altul, mutind si uscindu-i-se miinile, nu putea a le duce la gura, si asa s-a savirsit. Altuia, care graise hule asupra Sfintului Ioan, i s-a umflat limba si, neputind vorbi nimic, a scris pe hirtie si a marturisit pacatul sau. Astfel, se vedea minia lui Dumnezeu cea mare, cu multe feluri de chinuri pedepsind pe cei ce fusesera pricinuitori surghiuniei Sfintului Ioan.

Raposind degrab Inochentie Papa al Romei, Teofil patriarhul Alexandriei a scapat de pedeapsa omeneasca, insa de pedeapsa lui Dumnezeu n-a scapat. Ci, a cazut in miinile Judecatorului Cel drept si izbinditor; caci si-a pierdut mintea de supararea si de rusinea ce-l cuprinsese pentru rautatea ce i-o facuse Sfintului Ioan. Apoi, cazind intr-o boala grea, a murit. Iar lui Chiril, episcopul de la Calcedon, i s-au umplut de rani picioarele, pe care doctorii le-au taiat cu ferastraul ca sa nu putrezeasca. Insa n-a incetat putrezirea, apoi a murit.

Iar ticaloasa imparateasa Eudoxia, de multa suparare si de rusine, a cazut intr-o cumplita boala de singe si s-a umplut trupul ei de rani, precum mai inainte au spus apostolii catre fericitul Ioan, incit nu era cu putinta celor care treceau pe acolo sa rabde mirosul cel greu ce iesea din trupul ei. Multi doctori iscusiti au cautat-o pe dinsa si intrebuintau tot felul de doctorii, insa ea singura a zis mai pe urma catre doctori: “Pentru ce nu puteti sa ma vindecati de aceasta boala?” Dar ei nu indrazneau sa-i spuna. Iar ea a zis catre dinsii: “Daca voi nu stiti pricina pentru care nu pot sa ma vindec, apoi sa va spun eu voua. Aceasta boala am luat-o din minia lui Dumnezeu, pentru patriarhul Ioan”.

Deci, a inapoiat si via lui Teognost si altora le-a dat inapoi toate cele ce le luase cu nedreptate; insa n-a dobindit tamaduire, ci a murit in acea boala cruda. Iar dupa moartea ei, mormintul in care era pusa s-a cutremurat treizeci si trei de ani, spre mustrarea faradelegii ei, pina la aducerea cinstitelor moaste ale Sfintului Ioan Gura de Aur la Constantinopol.

Dupa toate acestea, Adelfie, episcopul Arabiei, care primise pe Sfintul Ioan cu dragoste la Cucuso, cind a auzit de raposarea lui, s-a intristat foarte, ca un luminator atit de mare si un invatator a toata lumea a murit in surghiun. Deci, cu sirguinta se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, sa-i arate in care ceata a sfintilor se afla Sfintul Ioan.

Odata, rugindu-se astfel, a vazut in vedenie un tinar luminat si vesel, care, luindu-l de mina, l-a dus la un loc luminat si i-a aratat ceata sfintilor invatatori ai Bisericii. Apoi el uitindu-se imprejur, intr-o parte si in alta, vrind sa vada pe cel dorit, n-a putut sa-l zareasca. Dar tinarul acela, aratind lui Adelfie pe fiecare dascal si patriarh al Constantinopolului, iarasi il scotea de acolo. Insa el, mergind in urma tinarului, era mihnit ca nu vazuse pe Sfintul Ioan impreuna cu Sfintii Parinti.

Voind sa iasa afara, l-a tinut pe dinsul de mina cineva care statea linga usa si a zis catre dinsul: “Pentru ce iesi de aici asa de mihnit? Caci aici chiar de ar intra cineva mihnit se intoarce vesel; iar tu faci dimpotriva, ai intrat vesel si iesi mihnit”. Raspuns-a Adelfie: “Ma mihnesc pentru aceasta, ca nu am vazut pe iubitul meu Ioan impreuna cu dascalii Bisericii”. Iar el a zis catre dinsul: “Pe Ioan zici, pe propovaduitorul pocaintei? Pe acela nu poate sa-l vada cineva fiind in trup pentru ca sta inaintea scaunului lui Dumnezeu, pe care-l inconjoara Heruvimii si Serafimii”. Atunci s-a bucurat Adelfie, primind vestea aceasta despre Ioan si a preamarit pe Dumnezeu Care i-a aratat aceasta taina.

Astfel, Sfintul Ioan Gura de Aur, dupa multe vifore de nevoi si suparari pe care le-a rabdat pentru dreptate, a sosit la limanul ceresc cel neinviforat, unde impreuna cu ingerii bucurindu-se, slaveste pe Tatal, pe Fiul si pe Sfintul Duh, un Dumnezeu in Treime, Caruia si de la noi I se cuvine slava, cinste si inchinaciune, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.


Sursa: IoanGuraDeAur.ro - Viata celui intre sfinti Parintele nostru Ioan Gura de Aur, Patriarhul Constantinopolului

Share

Tweet